Ziua 364. AMR 1

Citeam deunăzi pe blogul mamei de Gogo unde fusese ridicată mingea la fileu cu întrebarea Tu, cea de la 10 ani, ai fi mândră de tine, cea de acum?Păi să analizăm: la 10 ani eram o fetiță fericită și voiam să fiu prezentatoare tv sau bibliotecară, aveam genunchii și coatele julite în permanență, eram tunsă castron, îmi doream să pot să mă cațăr și eu ca băieții pe clădirea cinematografului, plănuiam să fug de acasă pentru că ai mei nu înțelegeau că eu aveam nevoie de mult mai multă joacă decât îmi permiteau ei, aveam 2643 de dorințe în fiecare zi, purtam pantaloni scurți, îi făceam mamei harcea-parcea rochia de mireasă, scriam atât de urât încât nici eu nu înțelegeam ce am scris, aveam dimensiunile și greutatea unei vrăbiuțe, uram matematica, citeam tot ce-mi pica în mână și mi se părea că la 30 de ani deja ești cu un picior în groapă căci viața ți s-a cam terminat.
La 36 (cum ar veni, eu scriu de dincolo acum :-) vreau să fiu călătoare prin lume, am în permanență cel puțin două vânătăi sau zgârieturi pe piele, am părul lung, mă mai urc din când în când pe câte un scaun, am dorința să fug de acasă când mă prinde și mă dădăcește papa, am 6458 de dorințe în fiecare zi, port rochii și fuste, ciopârțesc orice bucată de material care îmi ajunge pe masa de lucru, scriu frumos, de obicei cu Times New Roman, am ajuns să am înălțimea unei... egrete, să zicem, și greutatea unei vrăbiuțe, urăsc din tot sufletul meu matematica, excelurile, graficele, n-am uitat nimic din ce-am citit și știu că la 30 de ani viața abia începe.
Am senzația că la 10 ani mi-ar fi plăcut de mine la 36, în fond, schimbarea drastică s-a efectuat doar la coafură și-n garderobă. Iar acum, la 36 îmi promit că-mi va plăcea de mine și la 55, și la 70, și la 101 și mă grăbesc să mă mândresc încă de pe-acum, nu care cumva să uit de asta în caz de Alzheimer. :-)