Ziua 345. AMR 20.

A fost odată o zână când bună, când rea, după cum o cerea situația sau persoana în cauză, o zână care trăia într-un castel frumos și vesel, populat de căței cuminți, zâne simpatice, ibrice de cafea, idei crețe, prinți pe cai albi sau verzi pe pereți, dovleci copți în sobă și făcuți plăcintă, vrăjitoare haioase pe mături nebune și tot felul de alte făpturi care-și duceau traiul care printre flori, în plin soare, care mai ascunse în umbră, prin crăpăturile pereților, pe unde găseau și ele loc și se simțeau mai bine.
Și tare frumoasă mai era viața la castel, regulile erau simple, puține și clare: nu cere ce tu însuți nu poți să dai, ești iubit pentru cum ești, nu pentru cum vrei să pari, ce ție nu-ți place, altuia nu face, distracție înainte de toate.
Simple, puține și clare, dar tot se găsesc amatori să le încalce, slavă Universului că nu se întâmplă prea des! Poate de aceea, atunci când se întâmplă, rămâne stăpâna castelului cu gura căscată ca la dentist, cu tot cu mirosul de iodoform aferent, concretizat în întrebarea de ce mama naibii?
Nu că m-ar traumatiza sau că m-ar destabiliza, dar nu înțeleg și gândul că nu înțeleg nu-mi dă pace și gata.
Adică luni de zile te-ai zgâit peste gard și-ai zgâriat cu unghia pe la poarta castelului, dorindu-ți să intri, iar când ți s-a deschis și-ai fost poftită în casă și la masă, tu te apuci să reamenajezi grădina și să redecorezi castelul, pretinzi toate porțiile de mâncare din farfuriile care stau frumos pe masă și toată atenția zânelor care stau în jurul mesei. Ba mai și începi să te declari nemulțumită de vreo zânuță care are de multă vreme pernuța ei în castel, ba mai și tuni și fulgeri la adresa vrăjitoarei preferate care stă de-a dreapta zânei de când lumea și pământul, ba mai și arunci cu vorbe grele în cea mai bună și mai blândă dintre noi și care numai că nu ți-a întins covorul roșu atunci când ai pășit sfioasă pentru prima oară în castel.
Aș fi trăit cu toate astea și nu te-aș fi gonit de la castel căci nu suntem niciuna vreun soi de Maica Tereza. Aș fi ignorat micile meschinării și aș fi închis ochii la sensibilitățile tale de domnișoară crescută la pension. Aici nu cultivăm perfecțiunea, dar nici producția de serie.
Când sapi și torni, se formează noroi. Îmi și imaginez la ce te gândeai în timp ce amestecai praful cu apa... Hmmm, ce mare e tentația de a face câteva gogoloaie și de a le arunca pe rochia zânei! Aș putea să le arunc când stăm față-n față și mă vede, astfel îi va fi clar că sunt nemulțumită de prestația ei și mă va întreba de ce îi murdăresc rochia. Și-atunci îi voi spune și îi voi da ocazia să devină o zână mai bună. Dar, cum nu prea mă dă curajul afară din casă și cum știu ce limbă ascuțită posedă, nu ar fi mai bine să mă ascund eu într-un tufiș și de-acolo să arunc gogoloaiele fără ca zâna să știe de unde vin?
Ia hai să mai sap și să mai torn, nu se știe când voi avea nevoie de o cantitate mare de noroi...