Sursa foto
După o zi lungă, plină, nebună asortată la o durere de cap explicabilă doar prin faptul că nu am mâncat mai nimic toată ziua, m-am pornit (plină de speranță că-mi voi liniști cerebelul, bătăile inimii, tremurul mâinilor) la concertul Orchestrei Naționale Radio de la Sala Palatului.
N-avea cum să nu-mi placă, se cânta un preludiu de Debussy, Catedrala Scufundată. "Clair de lune" îmi place, cum să nu-mi placă orice altceva de Debussy?, mă socoteam eu...
Ei bine, în afară de faptul că n-am înțeles nimic și că nu am vibrat decât la câteva armonii, nervii mei au fost făcuți țăndări de un instrument de care n-am auzit până acum, Ondes Martenot, pe care l-a chițăit o doamnă, Cynthia Millar, cu o plăcere nedisimulată. N-am auzit în viața mea ceva mai supărător, niște piuituri, peste șuierături și fluierături... pun pariu că a fost conceput în închisorile chineze, ca instrument de tortură.
În concluzie, n-a putut adormi nimeni în jurul meu, măcar mă distram studiind ridiculitatea omului în timp ce doarme (că numai în filmele americane se doarme frumos, cu părul perfect aranjat pe pernă, cu cămașa de noapte nerăsucită, picioarele atârnând elegant pe marginea patului și așternuturile netezite ca la hotel).
Mondenitățuri n-am a preciza în afară de prezența lui Remus Cernea, tânăr politician care s-a născut talent și a murit speranță, pe care nu l-aș vota nici dacă ar candida de unul singur. Da, avea părul prins în coadă. Da, era în tricou. Da, avea un rucsac în spinare.
:)))) Foarte inspirata descrierea lui Remus Cernea. Esti tare haioasa, Marie.
RăspundețiȘtergere