Trusou botez lila

Trusou pentru botez lila. Lumanare pentru botez.

Ziua 117. AMR 248.

În sfârșit am rezolvat problema care mă macină de vreo săptămână și mai bine. Coana Lisa-țaca-țaca-pe-parchet-fără-vreun-scop-anume-de-la-un-capăt-la-altul-al-casei, mai pe scurt Grefiera, a primit ceea ce merita: o pereche de șosete că altfel mă îmbolnăveam de nervi în scurt timp. M-am cam chinuit să i le pun că dădea să mă muște. Cred că nu-i place că sunt bleu (nu prea am avut de ales, le-am împrumutat de la un urs de pluș). Are cineva milă să ne doneze 2 perechi de șosețele? În principiu, roz dar acceptăm și lila, mulțumim.

Ziua 117. AMR 248.

Ok, a trecut Crăciunul, acum de ce nu vine vara?!? M-am săturat, oameni buni, de trei zile, de trei ori pe zi, nu fac decât să dau jos zăpada de pe mașină! Și ninge iar... E iarnă și iarna nu-i ca vara, ar zice domnu' președinte. Ei, na! Serios? Eu aș fi avut chef ca mâine să ies cu săndăluțele aurii, rochița albă și cu o floare mare în păr. Dar nu aș putea nici dacă, prin absurd, în ianuarie ar fi vară: nu mai am nicio floare de pus în păr. Nimic, nimicuț. Le-am trimis pe toate la Cluuuj și mi-a stat inima în loc când sorella mi-a comunicat că a fost atacată de prietenele ei și toate zdrăngănelele mele au ajuns pe mâini străine. Adio, dragele mele, tare v-am mai iubit!
Lăsând gluma la o parte, sigur că mă bucur că le-a plăcut ce am lucrat eu la gura sobei în decembrie. Dar tot am avut un atac de panică azi dimineață când mi-am dat seama că nu mai am ce atârna la gât! Am încropit rapid un jabou din dantelă neagră și l-am prins la gulerul cămășii albe cu o camee. Merita o poză, azi nu a avut cine să o facă dar mâine scot jaboul în lume, pe blog. Și mai am câte ceva de arătat, am fost foarte inspirată la atelier: le-am ciufulit "puțin" pe fetele care lucrează acolo și au tăcut ore în șir. Ah, le ador când nu trăncănesc și pot să-mi aud și eu ideile, din păcate se întâmplă atât de rar!

Ziua 116. AMR 249.

Azi era zi de teatru, "Un tramvai numit dorință", deja pregătisem cronica :-), mai trebuia doar să vin cu tușa finală. Ne-am gătit, ne-am parfumat, am plecat devreme că poate aveam locuri la mijlocul rândului și nu se cade să vii târziu și să îi deranjezi pe ceilalți, am ajuns cu bine și surpriză! Piesa începuse de mai bine de jumătate de orăăă...Zmeul meu, altfel foarte organizat, pedant și, în general, prompt în a-mi atrage atenția cât sunt eu de aiurită, reținuse o cu totul altă oră pentru începerea piesei. Hi hi hi, ho ho ho. Ce facem? Ce ne facem? Hai la film că tot suntem îmbrăcați, parfumați. Filmele din program nu ne-au satisfăcut sau le văzuserăm deja așa că tot eu, zâna de mine, am avut ideea genială să luăm popcorn și Pepsi, să ne instalăm pe canapea în fața televizorului, să punem un film (500 Days of Summer) și să ne prefacem că suntem la cinema. Și ne-a ieșit de minune: floricelele explodate la microunde au fost chiar mai bune decât la cinema, Pepsi-ul mult mai gustos decât Coca-Cola cu care au contract ăia de la Multiplex, filmul ușurel dar delicios. Chiar și pupicii pe întuneric au fost reușiți. What a great evening!
PS Cred că amețeala zmeului se trage de la muncile grele la care l-am supus azi: a montat câteva etajere, a curățat ambele mașini de zăpadă, a făcut potecă să poată zâna să răzbească prin nămeți. Ba chiar a reușit, în propria casă, să găsească o lavetă și soluția de curățat oglinzi după doar două indicații: " În baie!", În dulapul de sub chiuvetă!".

Ziua 115. AMR 250.

Da, da, da, știu, am întârziat cu postarea asta dar e prima dată în 115 zile, nu fiți așa stricți! Am petrecut și eu o zi în pijamale după mult, mult timp. Noroc cu Dana că m-a scos din ele pe la 18 00 momindu-mă cu un ceai, doi motani pufoși și un film bun: Coco avant Chanel. Frumos, emoționant. Audrey Tautou știe cum să-ți intre pe sub piele, franțuzoaică, deh... Am rămas puțin frustrată că am văzut prea puține din hainele după care tânjesc, regizorul a găsit de cuviință că minunățiile acelea de taioare și rochii merită doar 5 minute la sfârșitul filmului...dar trebuie că știe el mai bine.
Dacă mă întrebați pe mine, nu mai e nimic altceva înainte de Coco și după ea. Singura fashion icon pe care o știu. Neîmplinită în dragoste, independentă, workoholică, obsedată de perfecțiune, Coco putea foarte bine să fie o femeie a zilelor noastre. Cât de fericită o fi fost știind că nicio femeie nu e femeie dacă nu are măcar o little black dress în garderobă?
Și unde mai pui că se pricepea și la bărbați: “As long as you know men are like children, you know everything.":-)
Hmm, tot nu văd iertarea în ochii voștri: bine, mărturisesc că nu am scris pentru că am adormit devreme pe canapea, în brațele zmeului. Parcă, parcă văd mai multă înțelegere acum, mulțumesc.

Ziua 114.AMR 251.

Nici că aș fi putut încheia mai bine ziua aceasta: pe ProTv se difuzează Stăpânul Inelelor și zmeul m-a rugat atât de frumos să ne uităm pentru a cinșpea oară la el încât nu am putut să-l refuz. Și uite-așa am acum în fața ochilor un război între niște dihănii oribile și alte personaje care mai de care mai urecheate. Povestea asta și toate celelalte din trendul "Hai să speriem copiii" nu sunt nicidecum pe gustul meu. O părea ciudat ca o zână să nu se regăsească în filmele din genul fantasy, dar zău dacă găsesc ceva captivant și demn de reținut în Thor, Twilight sau Cronicile din Narnia. De ce aș vrea să fac infarct sau vreun AVC înainte de vreme?!? La unul din cele enșpe Harry Potter am stat ba cu degetele în urechi să nu mai aud grohăiturile, ba cu palmele la ochi să nu mai văd ororile. Deci să nu-mi mai vină zmeul cu povești că nu ține! :-)
Și dacă mai pun la socoteală și faptul că de la o vreme nu-mi mai recunosc cățelul (cine ești și ce-ai făcut cu pufuletele meu cuminte!?) care patrulează bezmetic prin toată casa fără vreun scop anume, doar de dragul de a face țaca-țaca cu unghiile pe parchet, vă dați seama ce nervi pe bigudiuri am. Din fericire, zmeul s-a sesizat și mi-a propus să punem un film drăguț. Am ales Love & Other Drugs.
LATER EDIT. Filmul a fost drăguț și cu un happy end destul de neverosimil. Dar tot happy end.

Ziua 113. AMR 252.

Mâine mă văd la prânz cu nașa Reta și, în cinstea ei, mi-am făcut unghiile roșii. Azi nu pun poze deși am făcut câteva, am purtat aparatul după mine toată ziulica. Abia le-am pictat. De unghii zic. Nu risc să le stric atingând ceva. (Ar fi o premieră să nu fie nevoie să le retușez: nu am răbdare niciodată să stau cuminte până se usucă. Exact atunci mă apuc să caut în geantă sau prin vreun sertar!).
Dacă nu mi-e lene prea tare, caut niște poze prin laptop, ăsta micu' sigur nu-și strică manichuira căutând prin arhivele lui. Dar sigur nu am poze cu nașa Reta, la vremea când ne făceam noi veacul prin Regie, nu ne pasionau modellingul și exhibiționismul ca acum. Eram studente în anul 2, eu la Jurnalistică, ea la Litere. Mie mi se năzărise că nu-mi trăiesc suficient viața de studentă dacă nu stau și eu în cămin și am făcut pe dracu'n patru să mă cazez într-unul. Dacă vă mai spun și că una din colegele noastre era Ina, vă puteți da seama în ce hal puteam să fim. Eu, evident, eram singura normală pe acolo. Hahaha, vă și văd cum vă încruntați și umflați obrajii... Am tupeu, nu? Să susțin că mă comportam ca o studentă model când eram numai cu gândul la distracție și drăcării!?! Ce tristă eram vineri după amiaza când trebuia să plec acasă și cum mai trepidam duminica de nerăbdare să mă întorc! Îmi plăcea Jon Bon Jovi. Dormeam în patul de sus și pe tavan lipisem un poster cu el. Din când în când se dezlipea și cădea peste mine noaptea... La un moment dat m-am plictisit de el și l-am dat jos de tot. De plictiseala dar și din respect: tocmai îl cunoscusem pe cel care avea să-mi devină soț peste vreo 6 ani. (Fie vorba între noi, și de el m-am plictisit la alt moment dat și l-am dat jos de pe piedestalul unde îl cocoțasem).
Un an am stat cu fetele în P11. Memoria mea de elefant a stocat mii de informații de atunci: ce haine purtam, ce muzică asculta nașa Reta, cine cu cine era combinat, ce scria Ina în jurnalul ei (oops, sorry Ina!), orarul trenurilor, culoarea căcănie a linoleumului de pe hol, notele din sesiune, jacheta roșie de jeans a Inei, orarul de luni cu seminarii și cursuri de la 8 la 8, ciorapii și prosoapele atârnate la uscat pe sârma legată între două paturi. Un singur lucru nu-mi amintesc: mâncam ceva la vremea respectivă? Că eu prima amintire cu mine punând mâna pe o tigaie o am din anul 2000, imediat după ce am fost mireasă...