Ziua 126. AMR 239.

Toată seara am petrecut-o punându-mă la curent cu ce a mai scris lumea pe blogurile din lista mea: una se mută în Arabia Saudită, altul prepară guacamole, alta învață să se dea cu placa pe pârtie, unul ronțăie popcorn și vede film după film de zici că l-a născut mama lui în cinematograf, alta umblă cu foarfeca prin casă cu atitudinea aceea, știți voi: "Ce să mai tai? Ce să mai tai?", cealaltă zicea ceva de țestoase și vulcani, alta o ține din petrecere în petrecere, altul are o problemă cu o cutie poștală...
Doar pe câțiva îi cunosc personal, cu cei mai mulți am doar o relație virtuală, dar parcă ne cunoaștem de când lumea. Glumim, ne tachinăm, ne îmbărbătăm reciproc, ne contrazicem. Cu unii chiar flirtez. Da, nu mai mustăciți, zmeul va citi dar nu se va îngrijora, el știe că zâna are nevoie de combustibil pentru zânometru, aparatul ei de măsurat nivelul endorfinelor. Combustibilul constă într-un sirop de complimente, orgoliu gâdilat și mult umor. Obligatoriu diluat cu mult curaj de a juca cu cărțile pe masă. Minute în șir de schimburi de replici pe chat, de o parte tu, cu ecranul și tastatura ta, de cealaltă el, cu ecranul și tastatura lui. Nu contează că stai pe canapea, cu picioarele încrucișate, în pijamaua ta cu ursuleți, ești ciufulită și ai toată fața lucioasă de la crema de noapte. Nu te vede nimeni, ești relaxată. Scopul e să îl faci pe celălalt să râdă, numai oamenii cu IQ peste medie sunt amuzanți. Te joci cu vorbele, răsucești frazele, potrivești figurile de stil, scrii ca să fii citită printre rânduri. Arunci momeli, faci afirmații vagi, sugerezi, schimbi sensul cuvintelor. Ținta e atinsă atunci când în căsuța de chat, ultimul rând primit sună cam așa: " Cineva atât de amuzant nu poate fi decât sexy. Ce-ai zice dacă am continua discuția la o cafea?"
Acesta e momentul în care decizi dacă dorești sau nu să guști devirtualizarea. Dacă dorești sau nu să îți verifici până la capăt puterea de seducție. Dacă ești dispus să faci pasul în lateral.
Și în cazul în care simți că vrei să ieși de pe poteca, sfatul meu de zână e să o faci doar după ce ai completat un tabel simplu, cu două coloane: ce pierzi, ce câștigi.

Ziua 125. AMR 240.

Azi am participat la o acțiune de voluntariat alături de un grup de oameni tineri, frumoși, deștepți, preocupați de aspectul fizic, de instruirea continuă și de îmbunătățirea calității lumii în care trăiesc. Studenți, masteranzi, doctoranzi, directori de multinaționale, manageri ai propriilor afaceri.
Toată ziua nu mi-a dat pace un gând: ei, cei de genul masculin se încadrează în categoria ubersexualilor (știu că ați auzit cuvântul, în cazul în care v-a fost lene să îi căutați semnificația, vă spun eu că ubersexualul este metrosexualul mai puternic, mai stăpân pe el, mai implicat social).

Pentru ele, ce corespondent feminin al cuvântului există? Și iarăși vă spun eu, că m-am interesat: nu există. Pentru femei nu s-au mai găsit, dom'le, cuvinte! S-au terminat neologismele taman acum!

Dar să nu divaghez, nu despre feminisme voiam să vă povestesc acum. E timp pentru toate.
Acțiunea la care am participat se numeste 10:23 și este o campanie de informare în privința homeopatiei, de cele mai multe ori confundată cu fitoterapia.
Nu sunt eu voluntarul ideal având în vedere mofturile, comoditățile, tabieturile și sensibilitățile mele de zână, dar câteodată, las bagheta și diadema acasă și mă duc unde sunt chemată.
De data aceasta am mers la o chestie curajoasă, organizată de ASUR și Sceptici în România, un protest corelat cu altele din toată lumea, pe durata weekend-ului 5 – 6 februarie 2011.
Provocarea-ingerarea unei supradoze cu preparate homeopate.
Scopul-demonstrarea ineficienței acestor produse.
Concluzia-homeopatia e apă chioară.
A fost multă distracție, cum era și normal cu atâția tineri prezenți. A fost și frig. Crunt. Noroc cu tricourile de campanie, că altfel nu știu, zău, ce ne făceam!

La 10:23 fix, așa cum se vede pe ceasul de la Universitate, am ciocnit paharele cu cate 20, 30, 40 de pilule. Nu le nominalizez, precizez doar ca e vorba de un produs care amelioreaza starile gripale și de alte cateva cu efect sedativ, conform prospectelor.





După mai bine de 12 ore de la ingerare, nu a fost nimeni luat cu salvarea. Cei care erau răciți au rămas tot răciți, cei care au luat somnifere sunt cu ochii cât cepele la calculator sau prin discoteci.
Noi, cei prezenți acolo, știam deja: homeopatia e apă chioară iar apa chioară nu te scapă de boli ci doar de sete.

Ziua 124. AMR 241

Eu înțeleg că net-ul e un mare sat unde toată lumea se ține cu toată lumea și nu mai e cazul să ne formalizăm, dar am un simț al proprietății ceva mai dezvoltat decât al altora, așa că îmi voi semna fotografiile personale, chiar dacă îmi va lua ceva timp să îmi intre în reflex.
Sunteți liberi să le folosiți, atâta timp cât ștampila de zână rămâne acolo.
Cum vă spuneam, sunt foarte posesivă; nu știu de unde mi se trage pentru că am avut o copilărie mai mult decât fericită: am fost sora mai mică și, evident, am avut numeroase avantaje: "Dă-i, dragă, și ei că e mai mică!", "Nu o cert pe ea că ea e mai mică, tu, care ești mai mare, trebuia să te asiguri că nu face prostii.", "Ai grijă de ea că e mai mică!". De câte ori i-or fi auzit urechile soră-mii vorbele astea! Nu știu cum s-a întâmplat de am ajuns ca, mai târziu, eu să am blog și nu ea, pentru că mi-o aduc aminte doar scriind. Scria și se gândea, se gândea și iar scria. Și zău dacă am aflat vreodată ce naiba se afla în zecile de caiete pe care le ascundea cu sfințenie; am zis că poate mi le lasă cu limbă de moarte, cine știe ce capodopere sunt ascunse prin podul casei, pe undeva... Era și foarte silitoare. Pritocea temele pentru acasă ore bune, lucra suplimentar, căra permanent culegerile lui Gheba după ea prin toată casa. Eu le fluștuream la școală, în pauze, acasă doar mă prefăceam: aveam cărțile cu povești sub manual sau caiet. Calculam binișor cât să treacă o oră, două și țuști la joacă. Dacă reușeam să ies pe ușă fără să mă vadă tata, nici că mai veneam până seara. De obicei nu reușeam:
-Don'șorică, unde pleci?
-P'afară!
-Ai scris?
-Daaaa! Tot!
-Ai învățat?
-Daaaa! Am avut puțin.
-Atunci mai fă ceva suplimentar!
Aici era momentul protestelor și tânguielilor sfâșietoare, mai scăpam și câte un oftat, ba chiar și câte o lacrimă: "I-auzi, toți copiii sunt afară, numai tu mă ții în casă degeaba." Nimic, nu scăpam de problemele la matematică tot așa cum nu scapi de râie!
Sora mea avea la acea vreme niște arici la buzunare ceva de speriat, acum s-a lăsat de obiceiul ăsta prost. Ai nostri ne împărțeau banii de buzunar, dulciurile, fructele (cele exotice, care se găseau foarte greu) în mod egal "ca să nu ne certăm". Eu consumam tot, imediat, eram ca termita, nu rămânea nimic după mine. Ea le păstra, le mângâia, le spunea poezii, mânca câte o tabletă de ciocolată pe zi, ținea bananele să se coacă sus, pe dulap. Eu rezistam ce rezistam dar cât să rezist?!? Eram și eu om! Ori i le furam, ori ceream cu tupeu. Cel mai des alegeam a doua variantă că îmi plăcea să mă dau în spectacol de mică! Și începeam să urlu: "Maaaaamiiii, uite cum mănâncă în fața mea și nu-mi dă și mieeee!" Iar mamei i se rupea sufletul și numai ce-0 auzeam: "Hai, te roagă mama să-i mai dai și ei o bucățică, ea e mai mică!" Iupiiiii, uite-așa mă alegeam cu încă jumătate din porția soră-mii și cu bombănelile de rigoare.
Ca să mă revanșez pentru multiplele traume pe care i le-am provocat în copilărie, m-am hotărât să-i dăruiesc cutia mea vintage plină cu bomboane și banane.
Fair enough, sis?

Așa sunt eu, dulce ca mierea.

And the winner is

Acesta e premiul meu primit de la ucenica de zână. Știu că vă vine greu să credeți, dar exact în momentul când ea mă anunța că m-a premiat, eu scriam despre cât de dragă mi-e familia pe care nu o cunosc decât din minunatele fotografii și povești de pe blogul ei.
Dar stați, nu aplaudați, premiul acesta drăguț vine la pachet cu o provocare: trebuie să menționez 7 lucruri pe care s-ar putea să nu le știți despre mine. Și nu e deloc simplu, atâta m-am etalat pe tarabă de câteva luni încoace încât nu știu dacă a mai rămas mare lucru de dezvelit...
1. Nu am mâncat niciodată varză călită.
2. Mi-e frică să mă urc pe un scaun dar nu am nicio problemă să zbor cu avionul.
3. Sunt germofobă, sunt în stare să-mi țin respirația până la asfixiere dacă cineva tușește pe lângă mine.
4. Ultima pereche de încălțări pentru sport am cumpărat-o acum 5 ani și e ca nouă.
5. Îmi place de Mihaela Rădulescu.
6. Nu port flip-flops ca să nu mi se vadă degetele d ela picioare, posibil cele mai caraghioase degete în viață.
7. Am un defect de vorbire, nu pot pronunța clar sunetul "ț".
Uite că nu a fost atât de greu, aș mai fi putut continua dar mai păstrez și pentru alte ceremonii de premiere. :-)
Regulile, așa cum le-am înțeles eu (și te rog să mă contrazici, Apprentice, dacă nu am înțeles bine) mai zic și că trebuie să premiez și să provoc alți cinci scriitori de blog, așadar iată lista mea:
Prințesa urbană, frumoasă, deșteaptă și amuzantă
Doctorul de filme
Blonda cu fluturi în cap
Sfânta Ina
Degețica
Și, în afara concursului ca să nu ziceți că a avut pile, nu pot să nu-l premiez pe cel care mi-a schimbat viața și de la care învăț de mulți ani încoace, chiar dacă trebuie să scot dicționarul din bibliotecă atunci când intru pe blogul lui. :-)
Zmeul intelectual

Ziua 123. AMR 242.

Mi-ar fi plăcut să lucrez într-un magazin de cosmetice, poate așa aș fi știut și eu la anii mei ce înseamnă primer. Am ajuns din greșeală pe un blog românesc de make up și l-am frunzărit câteva minute reținând cuvinte noi, termeni de specialitate cum ar veni. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că erau prezentate și recomandate produse care costau 3 lei, 6 lei, 12 lei...păi și atunci, eu de ce am crezut mereu că lumea se oprește la MAC??? Nu am pus bookmark la blogul respectiv, păcat, autoarea era delicioasă: în 5 din 10 postări câte am citit, plângea după o trusă de machiaj de 90 de lei. M-au mâncat degetele să îi scriu că, decât să piardă vremea pe blog, postând de 3 ori în fiecare zi, mai bine își găsește de lucru și, din salariul minim pe economie, își poate lua nenorocirea aia de trusă și încă 6 în plus!!! Dar nu i-am scris, e blogul ei, e viața ei iar eu nu mi-am propus să devin critic de bloguri. Nu încă. :-)))
Așadar nu-mi plac blogurile de make-up. Și nici cele de politică sau de poezie. Să nu mai zic de cele cu temă religioasă. Sau blogurile cu bioenergii, homeopatii și alte gogoșerii. Nici despre cele de fashion nu pot să zic că mă încântă în mod deosebit.
În schimb, mă dau în vânt după cele de fotografie, de gastronomie, de antichități, vintage și vechituri, de călătorii, de DIY (do it yourself) și după cele care se pot înscrie în categoria largă "verzi și uscate". Și ador blogurile personale cu poză, biografie și curaj, cu etalarea vieții așa cum e ea. Mereu mi-a plăcut să știu ce se întâmplă prin casele oamenilor, m-am întrebat ce e dincolo de perdele, uși și pilote. Prima descoperire și mare slăbiciune a fost ucenica de zână care face niște poze minunate, are o familie superbă și călătorește în locuri interesante. Și zilnic mă înfrupt din bucatele pregătite impecabil de o zână tare eficientă. Păi sigur, veți zice, e blat, le iubesc că sunt zâne de-ale mele. Iaca iubesc tare mult și prințese. Și doctori. Și balerine new-yorkeze. Și zmei deștepți. Și o blondă în pantofi de mireasă. Cu mențiunea că ultimii trei nu sunt puși degeaba ultimii, pentru că ei scriu mult prea rar în comparație cu setea mea de cunoaștere. :-P
Recitesc și nu-mi dau seama ce m-a mânat să scriu atâta despre iubirile mele când nu voiam decât să vi-l prezint pe Zânel (are și-un frate geamăn, Habibel).

E cam sașiu, Raluca s-a gândit că e ceea ce am nevoie azi ca să văd lucrurile drept și să zâmbesc din nou. Nu numai că am zâmbit, am râs de-a binelea. Mai ales că mi-am găsit și inel cu onix pentru degetul mic și sfrijit.

Și întrebarea mea de ieri, referitoare la parolarea blackberry-ului, nu a rămas retorică:
During a recent password audit, it was found that a blonde was using the following password: MickeyMinniePlutoHueyLouieDeweyDonaldGoofy. When asked why such a big password, she replied "It had to be at least 8 characters long."
Își face cineva curaj să răspundă și la cea de azi? A mai remarcat cineva că ambele noastre birouri au ajuns să semene cu niște camere de joacă de la atâția ursuleți, cărucioare, păpuși de porțelan, cutiuțe, broscuțe, măscuțe, fluturași, coșulețe și pernuțe? :-)

Ziua 122. AMR 243

Eu am să plec puțin prin lume să mă reculeg. Zbor chiar acum la Milano, cobor pe coasta amalfitană, mă îmbarc pe feribot, țuști în Sicilia, casc puțin gura la Etna, urc iar pe feribot, mă dau jos la stația Corsica, prind ultimul balon cu aer cald spre Coasta de Azur și de acolo în Provence să mă bată un pic Mistralul. Șosete de lână am, termosul cu ceai e pregătit, Ipod-ul e încărcat, vă pup pe portofel, am plecat, ne vedem când ne întâlnim!
Mda, visez cu ochii deschiși, sunt iar ciufută, mă enervează telefonul cel nou (știe cineva cum naiba să scap de obligația de a-i băga parola, neapărat din 9 caractere, combinație între litere și cifre, ori de câte ori vreau să-l folosesc, adică de vreo 50-60 de ori pe zi?) Mă enervează că e frig și m-am săturat să car trei kile de haine în spinare. Lisuca nu mă enervează, în seara asta a adormit din picioare; cred și eu, a stat 12 ore la serviciu, ea pe scaunul meu de șefă, eu pe un scaun de vizitator tare ca ușa de metrou!!! Mă enervează că azi e marți și mâine e miercuri. Și mă enervează că nu-mi vine în minte nimic frumos, bun sau interesant despre care să scriu. Mă mai enervează și că ultima mea speranță că nu toți bărbații sunt la fel a murit în chinuri: am aflat că cel mai tandru, mai atent și mai dedicat bărbat pe care îl știam (în afară de zmeu, evident :-P) și-a înșelat soția nu o dată, întâmplător, ci sistematic, în permanență. Așa că nu-mi rămâne decât să zic și eu ca mama: Ei, lasă, bine că sunt sănătoasă! :-))) Sunt sănătoasă tun, dom'le, mai rar ca mine! Nu tu o migrenă, nu tu o durere de șale (bine, mă cam ține ceva în spate dar e prea mică durerea ca să stau trei zile în pat). Ultima oară când am stat la orizontală fără să dorm a fost cam acum un an, după anestezia de la dentist, când atâta m-a sfredelit de gândeam că acuși-acuși mi-ajunge cu freza în creier! Am venit acasă plânsă toată, convinsă că cel puțin o jumătate de an îmi va trebui să scap de durere. Sufletu'! Am luat un Arcoxia și după două ore nu mai aveam nimic. Nu prea mi-a convenit că nu mă mai mângâia nimeni pe cap, nu-mi mai plângea nimeni de milă, nu mă mai suna mama din 30 în 30 de minute să mă întrebe dacă să vină să aibă grijă de mine... îi era teamă că voi muri subnutrită, nu mâncasem de câteva ore bune. Mama mea are o obsesie, una singură: să nu cumva să stau nemâncată. Când sunt mai adâncită în lucru, mai murdară pe mâini, mai plină de ațe pe haine și de silicon în păr, atunci apare ea cu o gustărică. Ca azi când a apărut cu mămăliguță caldă cu brânză și smântână și cu 5 clătite cu dulceață de vișine.

Ei, să fie ea sănătoasă că eu mă duc să-mi continui visul. Unde ajunsesem? Aha, Provence, urmează Paris, peron pe partea dreaptă. Mind the gap!