Ziua 124. AMR 241

Eu înțeleg că net-ul e un mare sat unde toată lumea se ține cu toată lumea și nu mai e cazul să ne formalizăm, dar am un simț al proprietății ceva mai dezvoltat decât al altora, așa că îmi voi semna fotografiile personale, chiar dacă îmi va lua ceva timp să îmi intre în reflex.
Sunteți liberi să le folosiți, atâta timp cât ștampila de zână rămâne acolo.
Cum vă spuneam, sunt foarte posesivă; nu știu de unde mi se trage pentru că am avut o copilărie mai mult decât fericită: am fost sora mai mică și, evident, am avut numeroase avantaje: "Dă-i, dragă, și ei că e mai mică!", "Nu o cert pe ea că ea e mai mică, tu, care ești mai mare, trebuia să te asiguri că nu face prostii.", "Ai grijă de ea că e mai mică!". De câte ori i-or fi auzit urechile soră-mii vorbele astea! Nu știu cum s-a întâmplat de am ajuns ca, mai târziu, eu să am blog și nu ea, pentru că mi-o aduc aminte doar scriind. Scria și se gândea, se gândea și iar scria. Și zău dacă am aflat vreodată ce naiba se afla în zecile de caiete pe care le ascundea cu sfințenie; am zis că poate mi le lasă cu limbă de moarte, cine știe ce capodopere sunt ascunse prin podul casei, pe undeva... Era și foarte silitoare. Pritocea temele pentru acasă ore bune, lucra suplimentar, căra permanent culegerile lui Gheba după ea prin toată casa. Eu le fluștuream la școală, în pauze, acasă doar mă prefăceam: aveam cărțile cu povești sub manual sau caiet. Calculam binișor cât să treacă o oră, două și țuști la joacă. Dacă reușeam să ies pe ușă fără să mă vadă tata, nici că mai veneam până seara. De obicei nu reușeam:
-Don'șorică, unde pleci?
-P'afară!
-Ai scris?
-Daaaa! Tot!
-Ai învățat?
-Daaaa! Am avut puțin.
-Atunci mai fă ceva suplimentar!
Aici era momentul protestelor și tânguielilor sfâșietoare, mai scăpam și câte un oftat, ba chiar și câte o lacrimă: "I-auzi, toți copiii sunt afară, numai tu mă ții în casă degeaba." Nimic, nu scăpam de problemele la matematică tot așa cum nu scapi de râie!
Sora mea avea la acea vreme niște arici la buzunare ceva de speriat, acum s-a lăsat de obiceiul ăsta prost. Ai nostri ne împărțeau banii de buzunar, dulciurile, fructele (cele exotice, care se găseau foarte greu) în mod egal "ca să nu ne certăm". Eu consumam tot, imediat, eram ca termita, nu rămânea nimic după mine. Ea le păstra, le mângâia, le spunea poezii, mânca câte o tabletă de ciocolată pe zi, ținea bananele să se coacă sus, pe dulap. Eu rezistam ce rezistam dar cât să rezist?!? Eram și eu om! Ori i le furam, ori ceream cu tupeu. Cel mai des alegeam a doua variantă că îmi plăcea să mă dau în spectacol de mică! Și începeam să urlu: "Maaaaamiiii, uite cum mănâncă în fața mea și nu-mi dă și mieeee!" Iar mamei i se rupea sufletul și numai ce-0 auzeam: "Hai, te roagă mama să-i mai dai și ei o bucățică, ea e mai mică!" Iupiiiii, uite-așa mă alegeam cu încă jumătate din porția soră-mii și cu bombănelile de rigoare.
Ca să mă revanșez pentru multiplele traume pe care i le-am provocat în copilărie, m-am hotărât să-i dăruiesc cutia mea vintage plină cu bomboane și banane.
Fair enough, sis?