Cuibul de la mare

 Marea am găsit-o cum o știam. Am tras-o adânc în plămâni, am închis-o în ochi și în urechi ca să-mi ajungă până data viitoare, deși, de fiecare dată am senzația că nu am plămânii, ochii și urechile suficient de încăpătoare pentru câtă nevoie am de ea. I-am stat pe mal, cu fundul pe scoicile sparte, atingând-o doar cu degetele de la picioare și i-am spus din ochi câte s-au întâmplat de anul trecut.  
-Nu, nu m-am mai văzut cu Ștefan, dar încă mai știu unde să mă uit după Lebăda pe cer și o caut de câte ori mă uit la stele. Și mă uit des. În fiecare seară. Și el la fel. Așa zice.
-Și atunci de ce v-ați oprit?
- Nu știu de ce ne-am oprit. Adică știu, era născut mult prea devreme. 
-Tu, fată, unul prea devreme, altul prea târziu... O să-l recunoști pe cel născut la timpul potrivit?
-Nu știu, mare, nu mai știu...
-E cam vraiște în capul tău, așa-i? Ce să-ți dau? Cum să te alin? Ia niște valuri, ia un delfin, ia un zmeu de jucărie. Ia macii ăștia, și delphinium, și spice. Ia și puii ăștia de lipoveni care au atât de puține.

Doar un gând ca o părere

Am fost pe la bunica.
În afară de crângul de salcâmi crescut lângă casă, pare că nimic nu s-a schimbat de când petreceam bună parte din vacanța de vară la ea: ardeii roșii de ciușcă tot înșirați pe sfoară și puși la uscat, ostropelul de pui tot iute, colbul tot pe drum, fântâna tot inscripționată de bunicul doar cu prenumele verișorilor mei, amândoi băieți, muștele tot multe și enervante, lubenițele tot dulci, porțile tot larg deschise cu ore bune înainte să ajungem.
-Buni, ce haine ți-ai mai cumpărat pentru înmormântare? Avem același dialog în fiecare an și același ritual: mergem în odăile bune, îmi arată tot și îmi explică ce să fac cu ele când o veni vremea. De 37 de ani, de când a murit bunicul, ea se pregătește să-l reîntâlnească și își adună cele de trebuință. Prosoape, batiste, ciorapi, baticuri, cămăși, pe care la câțiva ani le schimbă pentru că "se demodează".
-Aoleu, fată, fată, nu știu ce să mai zic că mi-au rămas și mici..., îmi răspunde uitându-se undeva peste capul meu. Răspunsul ăsta nu face parte din ritual, nu-l recunosc. Și nici privirea pierdută. Nici nu știu dacă a răspuns întrebării mele sau alteia din capul ei. Dar râd cu poftă, pentru că încă mă mai pot bucura că vin la bunica.