Hello, 2015!

Nu știu dacă voi mai avea curând atâta timp și atâta dispoziție pentru scris, mai ales despre lucrurile personale. Peste câteva zile reîncep lucrul. Cu jurăminte pe roșu și promisiuni cu mâna pe inimă că anul acesta o voi lua mai ușor, mă voi organiza mai bine și mă voi mai gândi și la mine, măcar în luna mai.

Ca tot omul, între două felii de cozonac, am cugetat și eu la 2014 și m-am speriat puțin când primul gând a fost la ziua în care am făcut pană, am vărsat cafeaua pe laptop, am uitat tableta pe capota mașinii și am rămas fără telefon. Știu că ar trebui să fiu recunoscătoare că marile mele drame sunt legate de obiecte, așa că m-am tras de păr pasional și m-am obligat să mă gândesc la întâmplările frumoase, interesante și hazlii. Odată obișnuiam să scriu zilnic despre ele, exasperată de faptul că toți în jur se plângeau ce nedreaptă, urâtă și grea e viața.

Părea floare la ureche: păsărelele cântau, fluturii și albinele se sărutau cu mușcatele de pe terasă, cerul era albastru și soarele strălucea de mă orbea, cafeaua avea două degete de spumă iar eu tocmai sărbătorisem 6 ani cu Mr. Right. Asta era dimineața. Seara, mă uitam în oglindă și mă întrebam cine e tipa pe care o vedeam și ce caut eu în viața ei. Atât îmi mai aduc aminte: un zâmbet, același din fiecare zi, dar căruia abia atunci i-am văzut urâțenia și câteva vorbe care au sunat ca un zid care se prăbușește peste mine. "Ea n-a însemnat nimic..."

Am închis acea ușă și încă alte câteva, dar am rămas cu frica de zâmbete; tot nu-mi pot da seama care e real și care e fals. Și am mai rămas cu reticența de a-mi face pe termen lung planuri care să includă pe altcineva în afară de mine. Și cu convingerea că dacă ceva pare prea frumos ca să fie adevărat, atunci nu e adevărat.

A trebuit să mă obișnuiesc cu zgomotul, praful și disconfortul pe care-l creează renovarea propriei vieți și a trebuit să scriu despre asta. În fiecare zi, timp de un an, aici.
Am vrut de nenumărate ori să curăț blogul de acel an, dar mi-a fost teamă că dacă aș uita ce am simțit atunci, un alt zid ar putea oricând să se prăvălească peste mine.

A trecut Crăciunul, a trecut și Revelionul, au rămas casa încă împodobită, ceara scursă pe lumânări, câteva sticle de șampanie și poveștile. Una cu o iubire demonstrată cu pumni și cu picioare în stomac, cu umilințe și certificat medico-legal în ajun de Crăciun. Alta cu o iubire care, de pe o canapea de catifea mov, și-a luat rămas bun în ajunul Noului An, cam la ora la care noi, restul, ne scoteam hainele bune si ne puneam cerceii cu briliante.  Nu le-am trăit eu, dar au anulat frumusețea poveștii mele cu Făt Frumos Venit de Departe, sprijinit cu cotul în sonerie și cu un trandafir roșu în dinți, spunând "Ai ceva de mâncare? Că n-am apucat să stau la masă."

Și mi s-a făcut deodată frig de la propria răceală, lehamite de așteptare și frică de distanța pe care o tot pun între mine și oameni și-am zis DA. Am să exersez din nou introspecția zilnică a gândurilor pozitive; despre unele voi scrie aici, pe altele le voi scrie pe post it-uri colorate și le voi arunca în borcan, până se vor aduna, din nou, 365.