Invitatii botez Floare de cireș

Viața fără EL

Acum fix o săptămână ne-am despărțit. Știam că avea probleme grave și intuiam că la un moment dat va trebui să trăim separați, dar am strâns din dinți și am continuat să-l mângâi cu degetele și să-mi apropii obrazul de el cât de des puteam. De multe luni, chiar în mijlocul unei conversații, rămânea mut. Îl scuturam ușor, se retrezea la viață și continuam să vorbim de la virgulă.

Avea nevoie de ajutor specializat și, într-o zi, m-am hotărât. Nu știu de ce am fost așa șocată când mi s-a spus Telefonul rămâne aici, vă anunțăm noi când e gata reparația. Cel mai probabil durează o săptămână. Speram, îmi doream să îl butoneze puțin și să-mi spună că e din setări, aș fi acceptat chiar și privirea aceea disprețuitoare pe care o au it-iștii când spun Ați încercat să-l resetați? 

Telefonul a rămas, eu am plecat abia respirând, dând din cap a negare: Nu pot trăi fără el, mi-e imposibil!
Acasă am descoperit că fratele lui mai bătrân și mai prostuț, cel pe care mă bazam să-mi aline cât de cât durerea, e codat pe altă rețea iar eu tot ruptă de lume sunt. Și-am experimentat o furie cum nu-mi imaginam să existe, cu atât mai violentă cu cât descopeream prin cutii și sertare zeci de încărcătoare și adaptoare, dar niciun telefon.

Un Samsung cu două cartele și cu două fețe, una din ele Ipod wannabe, miiic de-l scapi printre degete mi-a făcut viața amară două zile: n-am reușit să descopăr unde sunt semnele de punctuație și cifrele, iar sms-urile trimise de pe el sunt comparabile cu inscripția de pe La Rosetta; pot doar să-mi imaginez efortul pe care l-au făcut destinatarii în a-mi descifra mesajele și să apreciez eleganța cu care nu mi-au trimis înapoi răspunsuri așijderea. În momentele acelea, negociam telepatic cu telefonul meu aflat departe, nu doream decât să știe că îl accept oricum, chiar și mut și surd, numai să-l știu înapoi, în poșeta mea.

Și-apoi a apărut ea, depresia. Stăteam la stop și, fără email, fără Facebook, fără Whatsapp, viața îmi părea pustiu. Eram nevoită să mă uit pe geam! În stânga, un tip făcea biluțe și privea în gol. În dreapta, pe trotuar, o mamă își zgâlțâia copilul care se distra pleoscăind prin băltoace.

La alt semafor, doi polițiști se strâmbau la Taz și-l momeau să sară din mașină. Nu pleacă nicăieri fără mine, am dat să le spun, dar mi-a distras atenția o demoazelă cu picioare prea lungi și cap prea mic. Nu, eram doar rea pentru că sufeream, nu există picioare prea lungi. Dar capul chiar îi rămăsese mic. Polițiștii se încăpățânau să-l necăjească pe Taz, mai bine v-ați porni girofarul că un taxi Pelicanul tocmai a trecut pe roșu pe sub nasul vostru.

Undeva pe Moșilor, în mașina din dreapta mea un om își dojenea nevasta. Să dormi în gară, acasă nu mai ai ce căuta. Ți-am zis că nu, dar tu ai făcut de capul tău. De capul ăla prost. Nevasta suspina de sălta cămeșa pe ea. De capul ăla prost și idiot, că ești proastă cu spume, se înfierbânta el și mai tare. Că ți-am zis de nu știu câte ori, du-te la piață și ia cartofi, nu la supermarket. Ești o doamnă acu', nu mai mergem la piață, s-a urcat scroafa-n copac, mergem la Carrefour să ne dăm cu căruciorul printre rafturi...

Azi, așteptând verdele la Grădina Icoanei și analizându-mă psihiatric după modelul Kubler-Ross, realizam că am bifat toate etapele pierderii și așteptam să se instaleze acceptarea. Mă uitam aproape cu drag la telefonul galben care zăcea în poala mea, fără conexiune la Internet, fără GPS, fără Whatsapp, fără Facebook, fără email, fără Viber, fără touchscreen, care chiar atunci suna Ring Ring: Vă așteptăm azi până la 22 00 să ridicați telefonul, e gata. 

Trusou botez Andreas

Invitatii nunta botez

Dintr-o fericită întâmplare, am ajuns să am asemenea minunății în colecția de invitații.

Vrei un soare în pantaloni scurți pe invitația ta? Se face.

Vrei un raton care linge o înghețată la cornet? De asemenea.

Vrei buline combinate cu dungi, flori și fluturi care să mai arate și incredibil de bine? Doar zi-mi.

Marturii Matei Nicolae

Invitații nuntă Nico și Adi

Prevăd că și anul acesta lavanda din grădina mamei va ajunge în multe case. 

Invitații botez David Ștefan

Botez Răducu

Hello, 2015!

Nu știu dacă voi mai avea curând atâta timp și atâta dispoziție pentru scris, mai ales despre lucrurile personale. Peste câteva zile reîncep lucrul. Cu jurăminte pe roșu și promisiuni cu mâna pe inimă că anul acesta o voi lua mai ușor, mă voi organiza mai bine și mă voi mai gândi și la mine, măcar în luna mai.

Ca tot omul, între două felii de cozonac, am cugetat și eu la 2014 și m-am speriat puțin când primul gând a fost la ziua în care am făcut pană, am vărsat cafeaua pe laptop, am uitat tableta pe capota mașinii și am rămas fără telefon. Știu că ar trebui să fiu recunoscătoare că marile mele drame sunt legate de obiecte, așa că m-am tras de păr pasional și m-am obligat să mă gândesc la întâmplările frumoase, interesante și hazlii. Odată obișnuiam să scriu zilnic despre ele, exasperată de faptul că toți în jur se plângeau ce nedreaptă, urâtă și grea e viața.

Părea floare la ureche: păsărelele cântau, fluturii și albinele se sărutau cu mușcatele de pe terasă, cerul era albastru și soarele strălucea de mă orbea, cafeaua avea două degete de spumă iar eu tocmai sărbătorisem 6 ani cu Mr. Right. Asta era dimineața. Seara, mă uitam în oglindă și mă întrebam cine e tipa pe care o vedeam și ce caut eu în viața ei. Atât îmi mai aduc aminte: un zâmbet, același din fiecare zi, dar căruia abia atunci i-am văzut urâțenia și câteva vorbe care au sunat ca un zid care se prăbușește peste mine. "Ea n-a însemnat nimic..."

Am închis acea ușă și încă alte câteva, dar am rămas cu frica de zâmbete; tot nu-mi pot da seama care e real și care e fals. Și am mai rămas cu reticența de a-mi face pe termen lung planuri care să includă pe altcineva în afară de mine. Și cu convingerea că dacă ceva pare prea frumos ca să fie adevărat, atunci nu e adevărat.

A trebuit să mă obișnuiesc cu zgomotul, praful și disconfortul pe care-l creează renovarea propriei vieți și a trebuit să scriu despre asta. În fiecare zi, timp de un an, aici.
Am vrut de nenumărate ori să curăț blogul de acel an, dar mi-a fost teamă că dacă aș uita ce am simțit atunci, un alt zid ar putea oricând să se prăvălească peste mine.

A trecut Crăciunul, a trecut și Revelionul, au rămas casa încă împodobită, ceara scursă pe lumânări, câteva sticle de șampanie și poveștile. Una cu o iubire demonstrată cu pumni și cu picioare în stomac, cu umilințe și certificat medico-legal în ajun de Crăciun. Alta cu o iubire care, de pe o canapea de catifea mov, și-a luat rămas bun în ajunul Noului An, cam la ora la care noi, restul, ne scoteam hainele bune si ne puneam cerceii cu briliante.  Nu le-am trăit eu, dar au anulat frumusețea poveștii mele cu Făt Frumos Venit de Departe, sprijinit cu cotul în sonerie și cu un trandafir roșu în dinți, spunând "Ai ceva de mâncare? Că n-am apucat să stau la masă."

Și mi s-a făcut deodată frig de la propria răceală, lehamite de așteptare și frică de distanța pe care o tot pun între mine și oameni și-am zis DA. Am să exersez din nou introspecția zilnică a gândurilor pozitive; despre unele voi scrie aici, pe altele le voi scrie pe post it-uri colorate și le voi arunca în borcan, până se vor aduna, din nou, 365.