Viața fără EL

Acum fix o săptămână ne-am despărțit. Știam că avea probleme grave și intuiam că la un moment dat va trebui să trăim separați, dar am strâns din dinți și am continuat să-l mângâi cu degetele și să-mi apropii obrazul de el cât de des puteam. De multe luni, chiar în mijlocul unei conversații, rămânea mut. Îl scuturam ușor, se retrezea la viață și continuam să vorbim de la virgulă.

Avea nevoie de ajutor specializat și, într-o zi, m-am hotărât. Nu știu de ce am fost așa șocată când mi s-a spus Telefonul rămâne aici, vă anunțăm noi când e gata reparația. Cel mai probabil durează o săptămână. Speram, îmi doream să îl butoneze puțin și să-mi spună că e din setări, aș fi acceptat chiar și privirea aceea disprețuitoare pe care o au it-iștii când spun Ați încercat să-l resetați? 

Telefonul a rămas, eu am plecat abia respirând, dând din cap a negare: Nu pot trăi fără el, mi-e imposibil!
Acasă am descoperit că fratele lui mai bătrân și mai prostuț, cel pe care mă bazam să-mi aline cât de cât durerea, e codat pe altă rețea iar eu tot ruptă de lume sunt. Și-am experimentat o furie cum nu-mi imaginam să existe, cu atât mai violentă cu cât descopeream prin cutii și sertare zeci de încărcătoare și adaptoare, dar niciun telefon.

Un Samsung cu două cartele și cu două fețe, una din ele Ipod wannabe, miiic de-l scapi printre degete mi-a făcut viața amară două zile: n-am reușit să descopăr unde sunt semnele de punctuație și cifrele, iar sms-urile trimise de pe el sunt comparabile cu inscripția de pe La Rosetta; pot doar să-mi imaginez efortul pe care l-au făcut destinatarii în a-mi descifra mesajele și să apreciez eleganța cu care nu mi-au trimis înapoi răspunsuri așijderea. În momentele acelea, negociam telepatic cu telefonul meu aflat departe, nu doream decât să știe că îl accept oricum, chiar și mut și surd, numai să-l știu înapoi, în poșeta mea.

Și-apoi a apărut ea, depresia. Stăteam la stop și, fără email, fără Facebook, fără Whatsapp, viața îmi părea pustiu. Eram nevoită să mă uit pe geam! În stânga, un tip făcea biluțe și privea în gol. În dreapta, pe trotuar, o mamă își zgâlțâia copilul care se distra pleoscăind prin băltoace.

La alt semafor, doi polițiști se strâmbau la Taz și-l momeau să sară din mașină. Nu pleacă nicăieri fără mine, am dat să le spun, dar mi-a distras atenția o demoazelă cu picioare prea lungi și cap prea mic. Nu, eram doar rea pentru că sufeream, nu există picioare prea lungi. Dar capul chiar îi rămăsese mic. Polițiștii se încăpățânau să-l necăjească pe Taz, mai bine v-ați porni girofarul că un taxi Pelicanul tocmai a trecut pe roșu pe sub nasul vostru.

Undeva pe Moșilor, în mașina din dreapta mea un om își dojenea nevasta. Să dormi în gară, acasă nu mai ai ce căuta. Ți-am zis că nu, dar tu ai făcut de capul tău. De capul ăla prost. Nevasta suspina de sălta cămeșa pe ea. De capul ăla prost și idiot, că ești proastă cu spume, se înfierbânta el și mai tare. Că ți-am zis de nu știu câte ori, du-te la piață și ia cartofi, nu la supermarket. Ești o doamnă acu', nu mai mergem la piață, s-a urcat scroafa-n copac, mergem la Carrefour să ne dăm cu căruciorul printre rafturi...

Azi, așteptând verdele la Grădina Icoanei și analizându-mă psihiatric după modelul Kubler-Ross, realizam că am bifat toate etapele pierderii și așteptam să se instaleze acceptarea. Mă uitam aproape cu drag la telefonul galben care zăcea în poala mea, fără conexiune la Internet, fără GPS, fără Whatsapp, fără Facebook, fără email, fără Viber, fără touchscreen, care chiar atunci suna Ring Ring: Vă așteptăm azi până la 22 00 să ridicați telefonul, e gata.