În fiecare an trebuia să promit că nu voi mânca într-o singură zi toate bomboanele, portocalele, curmalele, smochinele și celelalte delicatese ale lui Ceaușescu procurate cu mare greutate de papá.
Păi ce? Puteam să mă gândesc la altceva decât la ele? Nu mai aveam somn, nu mai aveam liniște, îmi ardea gâtul de poftă și simțeam cum mor încet dacă nu gust una. Și una devenea două, două deveneau trei și brăduțul nostru chelea încet dar sigur...
Când am mai crescut, m-am deșteptat: mâncam bomboanele și lăsam staniolul atârnând. Începeam cu partea din spate, mai puțin expusă, ajungeam în jumătate de zi în partea din față și apoi stăteam cu inima cât un purice ca nu cumva să i se facă lui papá poftă de ceva dulce...
Aseară am simțit iar furnicături în mâini și-am meșterit la brăduțul din atelier. Neconvențional, așa cum îmi place. Bomboane de pom nu mai mănânc de mult, curmalele și smochinele au prea mult zahăr, portocalele sunt doar pentru freshul de dimineață.
Măcar bucuria de a vedea podoabele scânteind în lumină a rămas intactă: beculețele au stat aprinse toată noaptea.
E superb! Ma lasi sa pun poza pe facebook-ul "My happy place" (cu tot cu sursa ofc)? :D
RăspundețiȘtergere:-)Be my guest, Teea!
RăspundețiȘtergereArata ff frumos. Pacat ca nu e comestibil pe de-antregul, pt ca mi se pare ca arata in ansamblu ca un tort si am fost tentat sa rup o bucatica glazurata alb din el alaturi de o decoratie din aia ca un fursec ca sa le pot gusta !
RăspundețiȘtergereStai potolit, nu e nimic comestibil acolo. :-)
RăspundețiȘtergere