Noel Noel II

Mi-am amintit aseară cum, în copilărie, pe vremea asta, trepidam și îi cicăleam pe ai mei cu întrebarea Dar când facem bradul? Dar când facem bradul? și nu scăpau de mine decât dacă scoteau din cutii globulețele cu sclipici, beteala, steluțele din styrofoam și instalațiile cu becuri colorate.
În fiecare an trebuia să promit că nu voi mânca într-o singură zi toate bomboanele, portocalele, curmalele, smochinele și celelalte delicatese ale lui Ceaușescu procurate cu mare greutate de papá.
Păi ce? Puteam să mă gândesc la altceva decât la ele? Nu mai aveam somn, nu mai aveam liniște, îmi ardea gâtul de poftă și simțeam cum mor încet dacă nu gust una. Și una devenea două, două deveneau trei și brăduțul nostru chelea încet dar sigur...
Când am mai crescut, m-am deșteptat: mâncam bomboanele și lăsam staniolul atârnând. Începeam cu partea din spate, mai puțin expusă, ajungeam în jumătate de zi în partea din față și apoi stăteam cu inima cât un purice ca nu cumva să i se facă lui papá poftă de ceva dulce...
Aseară am simțit iar furnicături în mâini și-am meșterit la brăduțul din atelier. Neconvențional, așa cum îmi place. Bomboane de pom nu mai mănânc de mult, curmalele și smochinele au prea mult zahăr, portocalele sunt doar pentru freshul de dimineață.
Măcar bucuria de a vedea podoabele scânteind în lumină a rămas intactă: beculețele au stat aprinse toată noaptea.