Ce mai zicem, ce mai facem

Cineva îmi spunea odată că dorința cea mai mare în viață îi e să scrie o carte, dar că nu o poate scrie lângă mine pentru că îi ofer prea mult confort, prea multă liniște. Că are nevoie de experiențe, de preferat unele nefericite, care să-l inspire și să-l provoace.
L-am urât atunci ca pe nimeni altcineva, însă acum trebuie să-i dau dreptate: nu poți, dom'le, să scrii nimic profund când ai inima și burta pline, sufletul și somnul liniștite, cald în calorifere, flori la fereastră, potecă printre nămeți așternută sub tălpi de însuși Președintele de Bloc. Care președinte de bloc nu e un moș cu bască, ci un fost handbalist înaaaalt, grizonant, cu niște ochelari de vedere interesanți și o voce extrem de sexy...
Ăăăă, ce ziceam? Așa... Ziceam că altfel ți se așază epitetele în vârful peniței când ți se înnoadă lăcrămuțele sub bărbie și altfel se potrivesc metaforele în fraze când îți tremură sufletul de vreun dor sau vreo jale.
Că e rată la bancă sau durere de genunchi, că e divorț sau ceartă cu soacra, că e aglomerat la Ikea sau că te înjuri cu semenii din trafic, că e pojar la grădiniță sau omătul mare, ai pretexte să te așezi la scris și să-ți înfigi buricele degetelor în tastatură cu aceeași înverșunare cu care ai lovi un sac de box.
În afară de suferințe, ca să scrii, mai ai nevoie și de timp. Că, dacă trebăluiești toată ziua în atelier (bine, hai, și pe Facebook :-) și intri în fibrilații când vezi că la sfârșitul zilei nici măcar n-ai deschis emailurile, darămite să mai și răspunzi prompt la ele, nu mai poți da din degete seara, în pat, decât cel mult pentru un Like pricăjit la un videoclip cu Bon Jovi.
Deci la castel nu e, dom'le, inspirație săptămâna aceasta!
Dar și când e o geană de inspirație, nu e voie. Deunăzi am vrut să scriu despre Frumosul Necunoscut din Grădina Icoanei și scriam, și scriam în timp ce Baby, lângă mine, se uita pe HBO la un film. Mai întâi m-a rugat frumos: Poți să-ți scoți brățările, te rog, că nu aud nimic din filmul ăsta...
Am clipit des la el, eram transpusă în povestea mea, cum îndrăznea să mă întrerupă pentru ceva minor ca zgomotul celor 7-8 brățări care se loveau una de alta și toate de ceas!?! Le-am scos una câte una, ostentativ și am luat iar penița între degete.
Și scriam, și scriam... Sâmbătă, soare, parc, zăpadă neatinsă, o lesă încurcată printre picioarele mele. La un capăt al lesei se afla un bișon, la celălalt capăt un tânăr frumos, înalt, fără burtă, cu pardesiu și fular, cu ochelari de soare și păr pe cap...
Ce faci?
Scriu!
Văd că scrii. Dar ce scrii?
Lasă că îți dau să citești când termin.
Îhîm. Și chiar ai de gând să publici asta?
Păi cam da, de ce? Nu ar trebui?
Nu, ziceam și eu așa...
Și iar scriu, și iar scriu... Taz și Boo se distrau de minune, erau uzi și-n urechi, mie-mi înghețaseră toate cele, mă gândeam că plec doar când voi face țurțuri la nas și promoroacă la gene. Frumosul Necunoscut devenise Andrei, și-a scos mănușa când s-a prezentat, eu am scăpat cheile mașinii în zăpadă de fâstâceală...
Acum că m-ai întrebat, să știi că mi se pare deplasat să scrii despre un bărbat pe care l-ai cunoscut în parc.
Dar de ce, dragule?
Pentru că mi se pare lipsă de respect pentru mine și indiferență față de sentimentele mele.
Baby, ți-am mai explicat, literatura e literatură, noi suntem noi. La urma urmei, nu mă aflu în parc cu Frumosul Necunoscut, ci cu tine pe canapea.
De atunci, Baby e bosumflat, nu știu dacă e îndreptățit să fie.
Eu n-am publicat povestea din Grădina Icoanei și e ca atunci când n-ai voie să zgândărești o bubă pentru că rămân semne...