Ziua 261. AMR 104.

l
Hahahahahaha, încă îmi mai șterg lacrimile de râs citind despre întâmplări penibile prin care au trecut unul și altul pe blogul prințesei. Unele povești sunt savuroase de-a dreptul și aproape că poți simți jena autorului, brrr...ce groază am de astfel de momente când nu ai vrea decât să se deschidă pământul și să te înghită!
Da' și prințesa asta e o figură, nu știu cum face, dar scoate ce-i mai rău din oameni, așa că m-au mâncat degetele să povestesc întâmplări pe care altfel nu le povestesc decât rar și doar câtorva dintre cunoscuți.
Cea mai veche pe care mi-o amintesc este la o ședință UTC, înainte de Revoluție, unde, ca reprezentant de seamă al tineretului comunist, am fost invitată să țin un discurs de Ziua Femeii. Am început cu aplomb și după trei fraze m-am trezit zicând, în loc de "ziua mamelor", "ziua mamelelor". Toată sala populată cu somitățile orașului era în delir, eu îmi continuam discursul cu urechile roșii ca sfecla, fără să mai îndrăznesc să-mi ridic ochii din fițuici. Nu-mi venea nici să râd, nici să plâng, nu doream decât să termin mai repede și să fug acasă la mama. Și de-atunci am terminat-o cu vorbitul în public, mamelele acelea mă urmăresc de 20 de ani fără să dea vreun semn că mă vor slăbi vreodată.
La câțiva ani distanță, prin anul doi de facultate, urcam treptele spre etajul 6 unde se țineau cursurile (ale nabii lifturi funcționau cam două ore pe săptămână!!!) și eram mândră tare de fusta mea cea nouă, bleumarin cu alb și cu niște flori mari roșii, lungă până-n pământ, pe care o ridicam delicat când pășeam.
Cine mă știe cunoaște că eu calc de felul meu așa... foarte mândră și-nțepată, să fiu sigură că, dacă se uită cineva la mine, are ce să vadă. Colegi în fața mea, colegi în spate, hlizeală, zumzet, urcam cu mare spor treptele că deh, eram tânără și vânjoasă, nu ca acum când scot limba și am nevoie de perfuzii dacă urc două etaje.
Și cum urcam eu, zâna zânelor, a zorilor și-a tuturor florilor, nu știu cum am călcat pe marginea fustei de-am tras-o până la genunchi și am rămas în chiloți, spre deliciul tuturor celor care îmi urmau. Și apoi și spre deliciul celor aflați în fața mea că am tras un țipăt de s-au întors toți deodată.
Țin minte perechea aia de chiloți câte zile-oi avea: tanga roșii și miiici- mititei, abia dacă se vedeau din ...în fine, de unde stau tanga în mod obișnuit.
Și încă una tot cu trepte, la metrou la Unirii, coboram, eram cam obosită, era cald, mi s-au împleticit picioarele și am căzut, dar în cădere m-am apucat de ce mi-a apărut în fața ochilor: blugii unui tip care urca! M-am trezit în genunchi, cu fața în șlițul lui și cu degetele contorsionate pe cureaua bietului băiat. În 3 secunde mimica lui a trecut de la una surprinsă la una teribil de amuzată și mi-a zis zâmbind: "Ee, nici chiar așa în văzul lumii..." A fost finuț, m-a ridicat, m-a scuturat de coji de semințe și s-a asigurat că sunt capabilă să cobor restul treptelor fără să mai testez rezistența nădragilor cuiva.
Și ultima, în holul hotelului Hilton, unde lucram când am terminat facultatea. Țop-țop-țop spre recepție, cu fustița mea galbenă și scurtă, cu pantofiorii cu toc, cum mă știți, cu pletele în vânt, gureșă ca o vrăbiuță, la o oră la care aproape toți colegii erau prezenți pentru că se schimbau turele. Am simțit doar cum îmi fuge pământul de sub picioare, răceala pardoselii de marmură sub fund și toate privirile îndreptate spre mine. O săptămână am auzit toate glumele posibile despre felul în care arătam stând în fund și clipind ca o păpușă, întâi nedumerită, apoi jenată și-n final panicată.
Au trecut mulți ani de la toate întâmplările, între timp am devenit și mai atentă la felul în care mă mișc în spațiu și am reușit să-mi domolesc iuțeala din sânge, să-mi încetinesc mișcările și să par o femeie calmă și relaxată. Rareori mai las poalele unei fuste să mi se încurce printre picioare, nu mă mai grăbesc când merg pe tocuri, nu mai port fuste scurte și nu mai circul cu metroul. Mda, și nici nu mai port tanga. Pentru orice eventualitate.