Ziua 224. AMR 141.

N-a venit nici de data asta.
Fetele de la atelier se speriau ieri una pe alta cu povești de groază, cam cum făceam și noi când eram de vreo 5-6 ani de mă duceam acasă de la joacă tremurând de spaimă, cu spatele lipit de ziduri și mă rugam de mama să doarmă cu mine, eventual să ia și un cuțit lângă ea. Să fie acolo...
"Pun ceasul să sune la 3, stau și eu până la 5 să văd ce se întâmplă..." Habar n-am ce-o fi în mintea fetelor mele sau dacă își imaginează că sfârșitul lumii e ceva care bate respectuos la ușă și intră când îl inviți, ba poate își scoate și pantofii, dacă are ceva educație. Și poate ține cont că noi, românii, suntem cei mai drepți dintre cei care merg pe calea cea dreaptă și ne perpelește mai cu milă...
Mama aștepta musafiri: una din mătușile familiei se anunță în vizită la noi ori de câte ori vreun tembel prevede un cutremur, o epidemie sau o scumpire, cică să nu moară singură. :-)
Eu fusei la coafor, în parc, la cafea, la film și la supermarket. Și-acuș mă pregătesc să merg prin vreun loc de pierzanie care mă va reține până după miezul nopții. Don't wait up!