Ziua 130. AMR 235.

Mi-am promis în noiembrie anul trecut, epuizată de alergătura de peste an, că nu mai lucrez în week-end dar am uitat că e sâmbătă și m-am trezit la birou. Am deschis geamurile, am șters biroul cu Pronto (oare am strălucit când mi-a venit ideea să iau unul negru pe care se vede orice fir de praf?), am deschis calculatorul și am pus de cafea. M-am așezat pe un sfert de scaun, am tras în piept aerul cu miros de zambilă și am început să citesc și să scriu emailuri. Până când mi-am dat seama că aș putea să mă așez mai comod: Lisuca nu mai e tolănită în spatele meu și nu aș avea cum sa o strivesc. Îmi țiuie urechile de atâta liniște și pun muzică. Radio Guerrilla on line. "So haaappy togeetheeeer..." Tot îmi țiuie urechile: Ralu nu e, Maya nu e, Lisa nu are cum să fie, nu am nicio întâlnire fixată. Nu am chef să merg acasă, și acolo e tot liniște. Zânomobilul știe singur drumul spre mall, nu e ziua mea favorită pentru shopping dar s-ar putea să-mi prindă bine o pereche de pantofi noi. M-am uitat de câteva ori pe scaunul din dreapta şi am întins mâna dar nu am putut mângâia decât quiltul rece cu omizi și căsuțe în care nu s-a mai culcușit nimeni de ieri seară... Shoppingul meu începe, invariabil, cu o cafea și o tartă cu rubarbă la Paul. Mă joc cu telefonul, mă uit la familiile cu copii mici în cărucior și îmi aduc aminte, a suta oară, cum am dărâmat standul cu ziare în aeroportul din Viena, încercând să conduc căruciorul SF al Vanessei :-). Zara, Calvin Klein, Mango, Desigual, Kotton, Zara Home. Niciodată nu iau magazinele la rând, intru doar în cele care îmi plac. Sunt reduceri încă și nu am răbdare să cotrobăi prin mormanele de haine prin care scurmă zeci și zeci de alte mâini. Mai bine mă duc acasă și văd niște filme drăguțe. Am ales eu unul, zmeul unul și le-am văzut pe rând, în timp ce ne înghesuiam amândoi pe un fotoliu ca să putem fi aproape de castronul cu popcorn. Filmele au fost atât de tâmpițele încât am râs în hohote. " I'm a peacock, let me fly!" Și pentru prima oară nu am mai avut pe cine bruftului că se urcă peste noi și nu ne lasă să stăm liniștiți...
Tristețea e tot cu mine și mi-e un dor teribil de cățelușul de zână și de zilele noastre vesele împreună. Nu mă mai jeluiesc, nu mai oftez, nu îi voi scrie poezii, așa cum i s-au scris lui Otto :-)))). Îmi tot repet că e vorba de rutină și voi aștepta să treacă de la sine. Sper să nu dureze la fel de mult ca atunci când ne-am mutat sediul iar eu, timp de câteva săptămâni, tot înspre Cotroceni mă porneam dimineața...