Ziua 120. AMR 245.

Obosind să mă gândesc, am concluzionat că aș vrea să fiu Lisa: aproape surdă, aproape oarbă, protejată, mângâiată, răsfățată. Și când nu am chef de nimic, să mă întorc cu spatele la lume și să meditez. Abia ce am ajuns în patul meu mare și cald. E trecut bine de miezul nopții și sunt afumată (de data asta, doar la propriu) căci am dat o tură scurtă prin Tribute. Am socializat cum se cuvine, am băut cocktailuri, m-am bâțâit. Pe scaun, nu sunt mare balerină. Muzică bună, ca de obicei: "Aaaai uana nooou hev iu evăr sin ză rein?..." Și cam frig, din punctul de vedere al umerilor mei dezgoliți. Sau eram eu prea obosită, am avut o săptămână tare grea. Din câte știu, toți din grupul cu care eram au avut o săptămână grea, de ce doar eu eram pleoștită ca o salată ținută în soare? Mi se spune frecvent: " Aaaa, ce-aș vrea să fie și viața mea așa de senină cum e a ta! Să mă duc la atelier, să mă joc cu lipiciuri și foarfeci, să stau cu nasul în flori toată ziua, să mă pup cu cățelul, să mănânc popcorn cu zmeul și să văd filme siropoase, să mă fâțâi din cafenea în club și din restaurant la teatru!"
Stau și mă întreb dacă nu cumva e cazul ca, la terminarea proiectului cu un an de lucruri frumoase, bune și interesante, să încep să scriu un an doar despre orele nesfârșite de muncă, alergătura prin traficul din București, unghii rupte, arsuri pe degete, furnizori neserioși, clienți rău platnici, angajați care profită de faptul că le acorzi toată încrederea. Despre oameni dragi care te rănesc, din cauza cărora nu reușești să înghiți decât un biscuite în cinci zile și care te dezamăgesc atât de tare încât ajunge să te doară fizic. Despre prostia, indiferența și mizeria din jur. Despre indispoziții și hormoni muierești. Despre zilele când aș vrea doar să-mi prind părul în coadă, să trag blugii pe mine (hai, fie! și-un tricou :-) și să ies din casă, dar nu pot pentru că trebuie să mă spăl, să mă cremuiesc, să mă pieptăn, să mă machiez, să-mi aleg hainele care să mă bine dispună, să caut pantofi și geantă potrivite. Și să mai scriu despre treburile casnice care nu se termină niciodată, despre momentele când stau amețită în mijlocul casei și mă întreb ce să fac în singura oră pe care o am la dispoziție înainte să ies pe ușă: să strâng așternuturile, să bag rufele la spălat, să fac lista de cumpărături, să verific dacă zmeul are șosetele împerecheate și cămășile călcate, să ud florile, să pun lucrurile la locurile lor, să plimb, să hrănesc și să hidratez cățelul, să șterg oglinda din baie, să schimb prosoapele, să verific emailul și, neapărat, ce mai e nou pe facebook, să încarc telefonul. (Nu mă mir că, odată ieșită, abia aștept să mă întâlnesc cu motanul gras și nesimțit al vecinilor, mare iubitor al plantelor mele de pe holul comun, ca să îl boscorodesc sau ca să îl împung cu vârful pantofului.)
Mda, știu, nu e o idee bună, sunt destule bloguri pe care se scrie despre amărăciunile de fiecare zi. Atunci voi continua să las impresia că trăiesc într-un clopot de sticlă și să scriu despre cele 245 de lucruri frumoase rămase.
Unul din ele e că de luni show room-ul va fi deschis pentru public, că vom pregăti șampanie și pișcoturi ca la nuntă și că sunt convinsă că oricine ne trece pragul se va bucura de câte ceva: de chi-ul pozitiv al bambusului de pe biroul feng-shui al Ralucăi :-)))), de nebunia de pasteluri, dantele, pene, falduri, perle și flori din decor, de masa maaaare pe care vom lucra la workshopurile despre care voi povesti pe larg la timpul potrivit, de mulțimea de cataloage și cărți sau, sper din suflet, de simpla companie a unei zâne și a unei prințese care caută, împreună și separat, Frumosul și Binele, câteodată ascunse bine de tot prin viață.