Ziua 118. AMR 247.

Nu am idee cum voi ajunge de la birou până la duș și apoi în pat având în vedere durerea cruntă din degetele de la picioare. Asta pentru că toată ziua am stat încălțată cu niște botine tare inconfortabile (după ce că erau incomode, mai erau și cu franjuri, de pițipoancă!) Și asta pentru că zilele trecute am căzut pe trepte și mi-am rupt tocul de la cizmele preferate și superconfortabile. (E primul toc rupt în iarna asta, hmm...ia să vedem, câte luni posibil cu zăpadă mai sunt? Februarie, martie...Ptiu, mai am timp să mai distrug vreo două).
Subiectul fericit al zilei de azi este noua mea colegă de munci, distracție și suferinți, Raluca. Ea este foarte frumoasă, foarte deșteaptă și foarte blondă. Și este în plin progres de stăpânire a limbii ascuțite pe care o posedă: atunci când îi vine să spună o răutate, trage adânc aer în piept și așteaptă 15 minute. Dacă după un sfert de oră tot îi mai vine să o zică, atunci are voie să o zică. De-aș taxa-o cu 1 leu pentru fiecare "răutăcism", aș scoate Africa din sărăcie!
Eu am ajuns azi la birou încărcată cu zambile, florile ei preferate:

Ea mă aștepta așa (frumos, n-am ce zice!)

Și așa:

Nu știu de unde a scos pătura asta dar mi-a stat inima în loc când am văzut-o la mine în birou, ochioasă și pufoasă, numai bună de întins sub ceasul elegant de perete (apropos, domnu' Balenciaga, nu ai mai găsit și 'mneata nește bănuți acolo să pui mai mult de 4 cifre pe cadranul ăla că niciodată nu știu cât e ora!? Păi se poate?!?)
Cică e cadoul meu de birou nou, pentru serile răcoroase când vom lucra până târziu... V-am zis că e afurisită? V-am zis!
Dar ce pedeapsă și-a primit câteva ore mai târziu!!! A ieșit în curte cu niște crăci pe care urma să pulverizeze vopsea aurie și s-a întors nu numai cu crăcile, dar și cu botul cizmelor ei negre sclipind ca aurul! V-am zis și că e blondă?