Se întâmplă ca odată cu lumea care se clatină să mi se zgâlțâie și castelul. Nu foarte tare, doar cât să să mă întoarcă cu capul în jos și să mă scuture bine până-mi cade din buzunare tot ce adun din mers: fericiri mărunte, victorii, vorbe bune, extaz, succese, gânduri frumoase, planuri mărețe și visuri grandioase.
Se întâmplă ca realitatea să-mi dea buzna în castel și, până să-mi dau eu seama, ea se instalează picior peste picior în sufragerie. Ce să-i fac? Sunt bine crescută și o întreb de vrea o cafea și-un biscuite:
Da, cu lapte, o linguriță și jumătate de zahăr și o picătură de extract de vanilie. Laptele să fie călduț, nu fierbinte. Degresat și pasteurizat. Biscuiții sunt cumpărați sau făcuți în casă? Dacă sunt cu gluten, nici vorbă, sunt alergică. N-ar trebui să mănânci nici tu, glutenul e otravă. Și să amesteci cu lingurița în cafea de la dreapta spre stânga, nu invers... Și mai repede!
Mă fâstâcesc, normal; realitatea asta are, așa, un stil de-a mă lovi, că pierd ceva vreme stând în admirație față de verdele incredibil de frumos al stelelor din fața ochilor. Și parcă e plăcut ca toate zgomotele să se audă înfundat, ca atunci când te îndrepți spre leșin.
Și-atunci apare, cu batista într-o mână și cu oțetul în cealaltă, bunul meu simț.
Și mă doftoricește, și-mi pune gheață pe cucuiul cât nuca răsărit în frunte.
Îmi aranjez părul zburlit și rochia înfoiată, mă culc pe podea și evaluez pagubele: un gând ciobit, o vorbă tumefiată și o răzgândire, nimic grav. Nimic de neînlocuit, totul se repară cu puțin timp, o mângâiere pe păr și un sărut pe frunte.
Și realitatea dispare din nou și-n sufragerie e iar liniște și curățenie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu