Vorbește tare, are mereu ceva de povestit cu vocea ei joasă, cu intonație sexy și dicție perfectă.
E stâlpul meu de rezistență, când nu mai pot și nu mai pot, la ea în poală plâng și nu știu cum face dar mă scoate imediat la liman. Chiar dacă problemele cu care mă prezint la spovedanie sună pueril pe lângă toate câte i se întâmplă ei. Căci eu o mai am pe mama, îl am pe papa...
Ieri era cam agitată, a început de dimineață cu un sms sfâșietor că nu-i place la serviciu și-am zis s-o scot seara la un ceai ca s-o mai liniștesc. A fâlfâit meniul sumar și și-a ales ceai de marțipan. Diva bea ceai de marțipan?! și-am făcut ochii mari, dar ne-am revenit când a comandat și un pahar de vin ca garnitură.
Am trecut în revistă subiectele noastre favorite, noutăți, bărbați, rochii/pantofi, șefi, am băut fiecare câte un ibric de ceai, deosebit de voluminoase având în vedere că le-am dovedit în vreo două ore și hai spre casă că se apropia miezul nopții. Diva, ca divele, nu era motorizată, deci trebuia dusă acasă și lăsată în siguranță în fața palatului. Și oricum mai rămăseseră lucruri de vorbit, întotdeauna rămân câteva nespuse. Stăteam pe avarii de vreo 10 minute, în fața porții, cu Taz între noi, pe cotieră, și dezbăteam nu'ș ce subiect important când o aud țipând: Hi, mi-a scăpat verigheta!
Din momentul acela, viața mea n-a mai fost la fel: era 11 noaptea, beznă, frig și făcusem curat în portbagaj cu o zi înainte astfel că nu mai aveam nicio sârmă, niciun băț, nici o foarfecă cu care să apucăm cerculețul de aur căzut între scaune, unde nu e spațiu decât pentru firimituri.
-Du-te în casă și adu o croșetă, zic.
-...
-Un băț de frigăruie!
-...
-O sârmă!!!
-...
-O lanternă măcar!
Pleacă ea în casă, se întoarce cu aplicația lanternă activată la IPhone. Ok, bun și bronzul, ne întoarcem cu fundul în sus, una pe bancheta din spate, alta pe sub scaunul din față, ne uităm, pipăim, ne prindem degetele prin chestiile acelea de sub scaun, îl glisăm din față în spate și din spate în față, verigheta parcă o înghițise pământul. Îl sună pe bărba-su. Că, logic, dacă are verighetă, are și bărbat.
-Bubu, ce faci, când vii că eu m-am jucat cu verigheta la zână-n mașină și am scăpat-o între scaune și acum nu o mai găsim.
Bubu era la tenis, s-a grăbit săracul, a zvârlit racheta cât colo și a ajuns într-un suflet să-și salveze căsnicia. Era plin de iubire și de înțelegere când ne-a sugerat să mutăm mașina sub un stâlp de lumină.
El stătea cocoșat la nivelul podelei, în spate, eu mă bagasem de tot sub scaun, în față, diva stătea lângă mașină și ne explica dinamica procesului prin care îi zburase verigheta, calcula unghiuri și studia forța cu care trăsese de deget amplificată fiind de nervii care stătuseră pe bigudiuri încă de dimineață. Din când în când, făcea remarci suave:
-Bubu, poate e un semn. Dacă divorțăm?
-Draga mea, te rog...
...
-Bubu, eu cred că nu trebuia să ne luăm verighete atât de subțiri...
De sub scaun se simțea miros de fum scos pe urechi și îi zic prudentă divei:
-Ia lesa și du-te plimbă-l un pic pe Taz...
Când mă ridic după câteva minute, o văd întorcându-se agale cu lesa goală. Taz nicăieri.
-Tu, femeie, unde mi-e copilul?! am țipat la ea îngrozită.
-Nu știu, s-a smuls...
Nu am apucat să trag concluzia că acum avem de căutat nu numai verigheta, ci și cățelul, că a apărut patrupedul de după mașină.
-Stai aici lângă capotă, nu mai pleci nicăieri și ține bine de lesă, îi zic divei în timp ce îi scurtam zgarda lui Taz. Mai bine moare sufocat decât hărtănit de maidanezi, îmi zic mie.
Ne reluăm poziția culcat/ghemuit/fund expus, încercăm toate instrumentele de care dispuneam-sârmă de covrigi, chei imbus, o antenă de radio si un băț de frigărui, ne mai ridicăm oleacă să ne mai dezmorțim și când arunc o privire în dreapta, diva stătea cu mâinile încrucișate pe piept, iar lesa îi atârna și se bălăngănea goală la capătul la care ar fi trebuit să se afle un cățel mic, pufos, alb, cu trei lăbuțe.
-Copilul, unde e copilul, țațo, mor! Noroc că Taz nu mai e așa descreierat ca acum un an și se pare că nu se mai aventurează mai departe de câțiva metri față de mine: făcea pipi pe roata mașinii de lângă noi.
Buuun, trimitem diva în casă cu pretextul să mai găsească niscai unelte și ne reluăm căutările.
Uite-o! Am găsit-o! Ține-te la ea! N-o scăpa!
Și pe când ne chinuiam să nu ne alunece iar verigheta în abisul dintre scaune, auzim undeva deasupra noastră bocăneli, foșgăieli, voci stinse și-apoi un strigăt:
-Bubu, lasă tot și vino repede sus!
Și-a fugit Bubu și-am mai auzit în urma lui doar Mă omoară femeia as...
Era deja miezul nopții, îmi înghețaseră toate componentele corpului și degetele mă dureau doar dacă le atingeam. Sirena și girofarul mașinii de salvare care oprește fix în fața casei îmi spun că săpăturile la șantierul nostru arheologic se sistează pe termen nedeterminat: diva alunecase pe balcon în timp ce se zgâia la noi și-și spărsese capul. O băltuță de sânge i se scursese deja din căpșorul coafat proaspăt și se lățea pe gresie cu nerușinare. Diva, ca divele, nu s-a urcat pe targă până nu și-a tras o pereche de UGG-uri Jimmy Choo
Acum e bine, mi-a mai scris câteva sms-uri peste noapte ca să mă liniștească, iar de dimineață mi-a povestit fazele pe care le-am ratat pentru că n-am însoțit-o la Urgențe, la Floreasca: 7-8 doctorași tineri au venit să asiste la complicata operație de curățare și coasere a unei plăgi, îi lipsește o meșă din frumosu-i păr ați putea crede bălai, dar, de fapt, șaten, șaten deschis, e bandajată în stilul Suleyman Magnificul, are dureri și a primit cado un minunat concediu medical.
Bucuria ei în acest moment nu este umbrită decât de ratarea unei mari șanse de a ajunge în Rai: când s-au întors de la spital, au găsit un pisoi jigărit la poartă.
-Bubu, poate e un semn...
Însa Bubu a considerat că a primit destule semne pentru o zi, pe ea a împins-o peste prag, în curte, pisoiului i-a dat câteva crănțănele și-o strachină cu lapte și i-a închis poarta în nas.
Aa, verigheta este încă sub scaun, n-am reușit să o scoatem, reluăm operațiunea mai târziu.
