Dacă lavandă nu e, nimic nu e.

Fac pasiuni fulgerătoare, în fiecare săptămână mă îndrăgostesc de câte o floare.
Anemona, bujorul, celosia, daliile, helleborus, ranunculus, liliacul, solidago, stephanotis, macul, chiar și ciulinii sau crenguțele de cireș au fost, pe rând, efemer favorite, însă mereu am revenit la lavandă.
Semințe vineții și petale indigo sunt peste tot, printre rochii, între paginile cărților pe care le citesc, în vasele de ceramică din baie și-n borcanul cu zahăr din bucătărie, și tot mai găsesc locuri pe care am impresia că le înfrumusețez doar dacă așez un mănunchi de lavandă acolo.

Aproape că nu e buchet în care să nu vâr măcar 3 fire și doar așa mi se pare complet, gata de legat cu fundă și livrat.

A trecut ceva vreme de când nu mi-am mai analizat senzațiile. Prea ocupată cu treburile lumești, am uitat că viața e simplă numai dacă o trăiești simplu și mi-am reamintit abia azi, tăind egal sutele de fire de lavandă pusă la uscat sub acoperiș, pe terasă, la începutul lui iunie.
Nu voi mai vorbi decât dacă am ceva frumos de spus, nu voi mai asculta decât dacă aveți ceva frumos să-mi spuneți. În rest, numai de bine.