Bună, frumoaso! Mi-era tare dor de tine...

Nu știu alții cum sunt, dar eu mă duc la mare să văd marea, nu funduri, burți și umbrele, să aud valurile, nu muzică din boxe, plânsete de copii sau răcnete de vânzători ambulanți, să simt nisipul sub tălpi, nu asfaltul și să strecor printre degete scoici și melci, nu mucuri de țigară sau coceni de porumb. De aceea, când mă apucă dorul și nu e răgaz de trecut peste Dunăre, la vecini, îmi iau cățelul la fel de boem mizantrop ca și mine și mă duc la Vadu sau la Corbu. Nu-mi trebuie nici mâncare, n-aș bea nici strop de apă. N-am răbdare să stau 10 minute întinsă la soare, în schimb, îmi uit privirile pe valuri cu orele. Mă hipnotizează, în mintea mea este elementul natural perfect: repetitiv fără ca un val să semene vreodată cu altul, sonor, viu. Nu am nevoie să mă scufund ca să-i simt profunzimea, o simt cu tălpile care se afundă în nisip, cu gleznele și coapsele mângâiate de curenți și atât... E puternică, mult mai puternică decât mine și instinctul de conservare mă țintuiește pe mal, de unde o respir, o măsor și o invidiez: cu cel mai mic dintre valuri mătură nisipul și-l lasă mai curat și mai neted decât l-ar lăsa cel mai performant instrument de nivelat. Cele rele să se spele, îngân...
Mă întorc acasă de fiecare dată arsă de soare pe umărul drept și noaptea de după e aproape albă, căci n-o pot dormi de usturime. Și mă gândesc la câte s-au mai spălat prin viața mea fără să frec, fără să adaug înălbitor...