Primăvara la castel

De-aș fi știut ce întorsătură vor lua lucrurile odată cu primele flori pe care le-am împletit în buchete mai întâi în vis, apoi în realitate dar aproape inconștient, fără să știu mai nimic despre ele, nici măcar numele, mai mult în joacă...
De m-ar fi atenționat cineva că nu voi mai avea viață socială și că voi sta la atelier mult mai mult decât acasă...
De-aș fi știut că în doar o lună unghiile mele nu vor mai fi acoperite cu lac roșu, că buricele degetelor vor rămâne fără amprente, că degetul mare îmi va fi permanent vânăt și dureros, că pielea va crăpa, că voi căpăta noi alergii la puf, praf de burete, substanțe pentru frunze și flori și că toate hainele vor purta urme de palme duse instinctual la spate pentru a fi șterse...
De-aș fi intuit că voi lucra cu flori ore-n șir, zi și noapte, cu atât de multe flori încât, până să mă pot hotărî pe care să o iau acasă,  rămân cu vaza goală...
De-aș fi ghicit că voi dormi 24 de ore neîntoarsă și că dungile de la pernă vor fi atât de adânci încât le voi purta pe față câteva ore bune...

Ar fi fost degeaba, tot aș fi făcut-o.
Pentru bucuria de a le desface din cutii, de a le vedea cum se deschid după ce sunt curățate, de a simți mirosul unui bujor, de exemplu, cu mult înainte ca ei să se afle în gălețile precupețelor din piețe, dar, mai ales, pentru a vedea bucuria persoanei care le primește. Căci nimic nu se compară cu sentimentul pe care-l am când primesc un email sau un sms de mulțumire și apreciere, pe care-l citesc cu voce tare în atelier:
"Deosebit! Vă foarte mulțumesc! Am primit flori în viața mea cel puțin în echivalentul unei case, flori pe care le-am fixat în imagini. Acestea sunt de excepție. Așa să vă fie viața!"
Între timp, asistentul Taz se îndeletnicește cu ce știe el cel mai bine: să fie drăgălaș, să ronțăie cozi de lalele, să cerșească batoane vegetale oricui ne vizitează și să tragă la aghioase pe pervaz.