Despre dragoste, cu indiferență

Ehehe, nici nu mai țin minte de când n-am mai vorbit despre Dragoste pe aici sau prin viața reală. I-am zis ce cred eu despre ea acum ceva vreme și am stabilit, de comun acord, să luăm o pauză, să încercăm să vedem dacă putem trăi una fără alta. Inițial îmi mai dădea ea așa, câte un mic ghiont căci nu era obișnuită nebăgată în seamă, dar un semn cu degetul și-o mutră acră erau suficiente ca să o trimită să cânte la altă masă, să deranjeze alte suflete și să răvășească alte minți.
Oricum, relația noastră nu fusese niciodată una perfectă; nu am luat-o foarte în serios și-i spuneam de la obraz că e supraestimată și că lumea face mult prea mult zgomot pentru nimic. S-a burzuluit și-a vrut să-mi arate ea mie că există, ba mai mult că e frumoasă și că durează mai mult decât a calculat Beigbeder ăla. Aproape că am crezut-o, mai ales că a făcut alianțe pe la spatele meu cu Pasiunea, Valorizarea, Afecțiunea, Respectul, Reciprocitatea. M-a aburit, de ce să mint că m-am ținut tare și dreaptă în fața ei? M-a aburit îndelung, constant și șoptit ca o rugăciune, deci habar n-am când m-am convertit. Știu, în schimb, când m-am dezis de ea; momentul a fost glorios, nu pentru ea, pentru mine: dovezile inconsistenței ei apăruseră și-am putut să-mi savurez victoria de-a fi avut dreptate. Chiar dacă o făceam de pe marginea prăpastiei.
De atunci am ignorat-o, nici măcar nu-i mai pronunțam numele, iar acum ne purtăm ca și când nu ne-am fi întâlnit niciodată. La ultima curățenie pe blogul de zână citeam despre mine ca și cum citeam despre altcineva; dădeam pagina și mă întrebam mi s-a întâmplat mie tot zbuciumul ăsta? De ce? Pentru ce? Nu m-am regăsit în niciun rând, ba de câteva ori am râs copios de mine însămi și m-am răsfățat cu epitete dure, pe care, în mod normal, nu le folosesc decât la adresa altora, normal: slabă, confuză, jalnică.
Acum mi se atribuie cu totul alte epitete: rece, rea, indiferentă, intolerantă, autosuficientă și mă amuză teribil când vin de la un bărbat care mă curtează, mă întreabă ce să mai facă să mă convingă de sentimentele lui sincere și când îi ofer eu însămi răspunsul- trebuie să fac revizia la mașină, mi-a scăpat laptopul din mână și ecranul pâlpâie, el îmi trimite un sms sexy și-mi dăruiește de Crăciun un lănțișor cu fluturi de la Calvin Klein.
Și mă prăpădesc de râs când altul îmi spune că mă iubește de când se știe și vrea să aibă grijă de mine, oferindu-mi lumea întreagă și bonus luna de pe cer din poziția onorantă de the other girl.
Sau când un altul se minunează de cât de minunată sunt și cât de minunați suntem împreună, dar are întâietate în a-și etala minunăția proprie pentru că, totuși, este mult mai minunat decât mine.
Ca să nu mai zic de cum mă tăvălesc de amuzament când un altul mă întreabă de ce fugi? după doar 30 de secunde de cuibăreală tandră la pieptul lui mirosind îngrozitor de puternic a tutun. Miroși a tutun, îi răspund... Iar răspunsul meu nu se mai aude, acoperit fiind de zgomotul brichetei cu care aprinde încă o țigară.
Există mii de motive pentru care mă distrez bine fiind zână, dar nimic nu e mai reconfortant decât să pot să-mi folosesc mintea, vocea, educația și zâmbetul atunci când inteligența mi-e insultată, nevoile ignorate, principiile contestate și alegerile puse la îndoială chiar de cei care se bat cu pumnul în piept că mă plac tocmai pentru că sunt femeie cu minte, cu voce, cu educație și cu zâmbet.
Le mulțumeam în gând, acum le sunt recunoscătoare și-n public pentru că-mi asigură gratuit dozele de realitate de care am nevoie ca să rămân cu picioarele pe pământ.
Săptămâna viitoare sau cândva, după ce vor fi citit aici, îmi vor surâde de dincolo de paharul cu vin și lumina lumânării dintre noi și-mi vor șopti Nu trebuie decât să-mi spui...