Ziua 320. AMR 45.

N-am putut să-mi mut gândul de la moarte azi și nu înțeleg de ce m-a afectat atâta, n-ar fi trebuit. În fond, moartea face parte din viață, nu mă sperie, nu am curiozități în privința ei, n-am nici măcar ocazional gânduri morbide.
Puțini vor înțelege ceva din ceea ce voi scrie pentru că e unul din acele texte scrise pentru doar două perechi de ochi...
Se întâmplă, așa cum s-a întâmplat azi, să simt ca și cum ar fi a mea durerea altora de a fi pierdut pe cineva drag, de a se fi stins sub ochii lor, de a se împăca cu gândul că nu-l vor mai vedea niciodată.
Moartea te obligă să rămâi doar cu amintirile, iar ele nu te satisfac; cu timpul se estompează, devin neclare, nu mai știi dacă sunt adevărate sau doar ți le-ai imaginat.
O femeie îmi trimitea prăjituri făcute în casă o dată la două săptămâni, poate și mai des. Nici măcar nu știa că mi le trimite, nici măcar nu cred că s-ar fi bucurat știind cât de mult îmi plăceau. Acea femeie e moartă și cei care o iubeau plâng acum încetișor...
Azi n-am mai scrâșnit din dinți și am iertat.