Ziua 300. Amr 65.

Cea mai simpatică mătușă din câte mătuși am cunoscut eu vreodată, mătușa lui Ralu, ne-a invitat azi în podul unei case vechi ce urma să fie golită și vândută.
Am lăsat totul baltă și ne-am bulucit în mașină (pe la jumătatea drumului ne-am dat seama că plecaserăm amândouă cu mâinile în buzunare, nici măcar acte n-aveam cu noi) spre casa Crisandrei, fiică de medic bucureștean de succes în anii "20.
Casa e copleșitoare, plină de mobilă grea și sobe de teracotă pastel, tablouri și oglinzi florentine imense, seducătoare și tăcută, cu paturi cu arcuri, scrinuri sculptate și un televizor cu tub, firesc de nelalocul lui în dormitorul unde și-a petrecut ultimii ani Crisandra.
Vai ce mi-a mai plăcut să cotrobăi prin toate sertarele și să deschid toate ușile servantelor! În spatele fiecăreia găseam ceva care să ne facă să ne entuziasmăm și să chițăim ca niște copii în fața cadourilor de Crăciun: ceșcuțe minuscule, șervete brodate, dantele, pălării, cutii de chibrituri din Egiptul anilor '3o, cufere vechi, cutii de pălării din piele, fotografii de familie, un jurnal din perioada 1922-1925, documente și planuri ale casei, truse medicale cu instrumentar ce părea mai degrabă de tortură, perii de păr, bijuterii desperecheate, stricate, oxidate dar minunate.
A fost cadoul perfect într-o zi plină de cadouri; înconjurată de micile comori și îmbătată de poveștile pe care tocmai le auzisem, am petrecut cele mai frumoase 4 ore din ultimul an.
Cred că am să revin în zilele ce urmează cu istoriile Crisandrei; ceasul ei vechi cu clopoțel este acum pe noptiera mea și nu știu de ce, dar mi se pare că nu face tic-tac, tic-tac, ci spune somnoros: Hai, baby, vino în pat...
Aaa, da... de câteva zile mi se spune baby.