Ziua 293. AMR 72

Terasa de la Bonton este o adevărată grădină de vară. Concertele și defilările au adus, de-a lungul anilor, pe și în jurul catwalk-ului, lumea bună a Bucureștiului.
Din vara lui 2010, Bonton te ajută să privești lumea de sus, amenajând pe clădire o terasă belvedere cu o panoramă impresionantă spre parcul și lacul Herăstrău.
Împărțită în restaurant și lounge, terasa, poate găzdui câteva sute de amatori de distracție în aer liber.
Aceasta e prezentarea de pe site-ul www.bontonpalace.ro a unei terase din nordul Bucureștiului. Exact așa cum o citiți: constipată, pe un ton superior, agramată. Diacriticele nu erau, le-am pus eu că nu știu să tastez altfel.
La Bonton am ajuns cu Nicol să-l vedem pe băiețașul de mai jos, în amintirea petrecerilor grecești din tinerețile noastre năvalnice, pe când încă mai era voie să arunci cu farfuriile de dușumea (că acum cică nu se mai poate, pesemne din motive de ecologie, or fi și rezervele de cuarț și caolin pe terminate...)

Băiețașul a cântat și-a dansat, a fost drăguț că doar de-aia bătuse drumul, dar eu nu pot să închei postarea așa, pur și simplu, trebuie să mă desfășor, să detaliez. (Nu e decât miezul nopții și nu pot să dorm fiindcă a trebuit să mănânc o felie de pepene în plus față de cele două pe care le mâncasem deja, altfel nu încăpea pepenele în frigider...)
Așadar am ajuns la terasă destul de devreme (eram două cupluri-eu cu Nicol, Cristina cu Gabriela :-), la ora aceea cele mai multe dintre fotolii erau neocupate.
Cristina era de-a casei, ea cunoștea protocolul: Lasă, dragă, e mai bine să fim deja aici când încep să intre ceilalți ca să-i putem studia în liniște...
Ne așezăm, începem să ciripim, vine aperitivul, vine și sushi după care ni se face foame. Eu am vrut bruschete. Am vrut bruschete dar am primit 5 felioare de pâine cam cât moneda de 2 euro pe care erau înghesuite 3 cubulețe de roșie, 1 cm de file de somon, 5 mm de măslină, 3 firimituri de oregano și 2 cristale de sare. Hahaha, i-am trimis un sms Ralucăi, bruschetele mele costă cât factura noastră la lumină pe o lună.
Le-am mâncat în timpul refrenului, la a doua strofă eram deja la șampanie și sătulă cum eram, am putut să mă relaxez, să privesc în jur și să remarc următoarele:
-bărbații arătau ca niște bomboane fondante în pantalonii și tricourile lor fucsia, banan, somon, roz-bebe, coraille, lila
-femeile aveau ori părul drept și negru, ori bucle blonde, dar toate plecaseră de-acasă doar într-o bluziță, mi-a fost și milă de ele...
-toată lumea se cunoștea cu toată lumea și când se întâlneau, se pupau și se băteau pe spate de parcă toți făcuseră liceul împreună.
-oricine intra sau trecea era scanat și evaluat. În trei secunde, privirea era iar îndreptată spre ecranul telefonului.
Aveam un sentiment de deja vu...de unde, de unde...ah, gata, știu de unde cunoșteam personajele, din revistele cu poze pe care le răsfoiesc la coafor.
Acu', eu nu înțeleg un lucru: noi ne-am dus acolo să-l vedem pe ăsta micu' de stă răsturnat pe bancheta limuzinei, l-am ascultat, am bâțâit din picioare, l-am aplaudat că doar e artist și el, dar n-am înțeles de ce venise restul lumii: toți erau adânciți în niște treburi importante pe care le rezolvau cu aifoanele, butonau febril, nimeni nu conversa cu nimeni, nimeni nu râdea, nimeni nu părea conectat la show. I-am zis lui Nicol că aș da zece ani din viață să pot să le citesc gândurile, dar mi-am dat seama că i-aș irosi căci nu păreau capabili să folosească funcția de bază a creierului personal.
Am plecat puțin după miezul nopții gândindu-mă că m-am aflat la un moment dat la răscruce și-aș fi putut să aleg să fiu una dintre ei. Ce faci, pisi, dormi? am mai auzit în timp ce închideam portiera...