Ziua 279. AMR 86.

Sunt prea bătrână pentru ieșiri la iarbă verde și știam asta și duminică dimineața când am sărit din pijamale la 9 ca nu cumva să întârziem la întâlnirea cu frunzele, cu iarba, cu norii, cu munții, cu râurile, cu fluturii...cu furnicile, cu balegile, cu fumul care respectă legea lui Murphy și intră invariabil în ochii celui mai sensibil și cu hoardele de români care adoră să mănânce al fresco pe marginea drumului.
Mare parte din timp n-am făcut decât să număr până la 10 și să inspir adânc, în așteptarea zen-ului care se presupune că sălășluiește prin astfel de locuri.

În rest, am alergat după Tazzilla pe oriunde avea el chef să meargă: prin corturile oamenilor, prin râpe, în noroi, în lac, în pădure căci monstrul meu mic și tuns chilug

iar a făcut tot ce știe el mai bine: s-a murdărit, a cerșit mâncare, a sărit să ne apere de toate sacoșele, scaunele pliante, umbrelele de soare sau bărcile gonflabile care săvârșeau păcatul să treacă pe lângă locul nostru de picnic.





Exact când eram mai murdară, mai afumată (la propriu, de data asta), mai obosită și mai dezamăgită de zen-ul care nu voia să iasă din tufișuri, a venit ploaia și ne-a gonit acasă.



Știu sigur că ploaia mi-a fost dăruită și dedicată fără număr, fără număr... și știu și de ce: sunt o zână bună și m-am sacrificat pentru fericirea cățelului de zână bună!
Câteva serpentine mai jos, la nici cinci minute de la îmbarcare, nu era nici urmă de nor și lumea se bălăcea și se însorea fără grijă.