La castel e liniște, se muncește pe brânci la refacerea grădinii întoarse pe dos de primăvară și toată lumea dă o mână de ajutor: soarele, lumina, florile, copacii, frunzele, păsările, fluturii, Ralu și celelalte zâne, Taz, lumea și lucrurile bune din jur.
Fiecare zi e la fel, începe devreme și se termină târziu, cu lucruri de făcut și gânduri de rotit în cap în fiecare minut, nu care cumva să rămână vreo fracțiune de secundă liberă și să mi-o ia din nou inima la goană și să mă doară. La sfârșitul zilei, între momentul când pun cartea jos și cel în care pornește alarma de la telefon nu e decât somn, nici măcar un vis. Cine știe câte se întâmplă în tot acest timp și câte aș putea să fac în orele în care organismul se află în repaus! Cred că și Taz se gândește la fel, altfel nu-mi explic de ce e atât de nerăbdător dimineața să ieșim din casă. Să fie de la salcâmul care a înflorit într-o curte vecină? Să fie cățelușa albă, pufoasă de la numărul 12?
Poate aflu într-o zi.
Și poate voi ajunge să vreau să petrec mai multe ore în casa mea, cu mine însămi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu