Ziua 135. AMR 230.

Parcă sunt un cățelandru care absoarbe tot ce îl învață dresorul lui, atât de ușor capăt automatisme și atât de greu mă desprind apoi de ele! În fiecare zi, de la serviciu spre casă, pe la jumătatea drumului, adică pe la Piața Romană, opresc muzica și încep să mă gândesc la lucrurile despre care aș putea să scriu. Derulez filmul și revăd dimineața liniștită, jerseul cu flori pe care abia aștept să-l îmbrac, ședința foto cu Maya- samoyedul Ralucăi, ciocolata belgiană dăruită de Pisica și Florian (La mulți ani, dragilor! Să fiți fericiți și peste 30 de ani!), mirosul de zambilă, dantela neagră care va deveni în curând o fustă vaporoasă și imprimanta care toată ziua nu a printat decât FUCSIA (mă întreb ce-or fi gândit bieții oameni care și-au primit facturile și devizele mai roz decât fondantele Mariei Antoaneta...).
Înainte de culcare, foarte târziu de obicei, cu laptopul sprijinit pe inima-pernă roșie cu mâini, scriu despre oricare dintre ele sau despre toate de-a valma. Sau despre cu totul altceva. Ca azi. Azi vreau să scriu despre adevăr. Știu că au mai scris și alții. De curând, pe blogul de prințesă perfect sănătoasă am fost foarte vehement de acord că avem nevoie să ne fie spus adevărul în față, oricât ar fi de neplăcut.
Aș fi vrut ca veterinarul Lisucăi să-mi fi spus că nu prea mai avem mult timp împreună. Și mireasa cu care fixasem o întâlnire dis de dimineață să-mi fi spus că nu dă doi bani pe faptul că o aștept degeaba. Dar cel mai mult aș fi vrut ca cineva să-mi spună că fericirea pe care am simțit-o pe această plajă pustie urma să dispară în curând.

Sunt pregătită să primesc toate adevărurile, aveți curaj și spuneți-mi-le pur și simplu. Pe unele îmi va veni greu să le cred. Pe altele le voi primi cu zâmbetul pe buze. Altele mă vor pustii pentru o vreme, dar nu mai vreau minciună, omisiuni, zâmbete forțate și ipocrizie. Am zis!



Dor de Lisuca.