Ziua 127. AMR 238

Azi m-am gândit să vă spun o poveste, unii dintre voi ați trăit-o, alții ați auzit-o, alții o veți recunoaște ca fiind a unui prieten sau a unei cunoștințe, restul veți spune că sunt baliverne de-ale zânei. Cu toții vom merge mai departe dar povestea trebuie spusă:
A fost odată, ca niciodată, o zi de iarnă tare friguroasă. Zâna și zmeul, în loc să stea la gura sobei și să dea like-uri pe Facebook, s-au gândit să iasă prin piața mare a cetății. Cu zâna nu-i ușor nici la plimbare, că doar nu e cățel, e ditamai ființa supersuperioară; când ceva îi zdruncină norul pufos pe care plutește, e sfârșitul lumii! Prima reacție e zâmbetul strâmb, apoi alungirea boticului și norii negri încep să se adune vijelios pe frunte:
"Ce ai?"
"Nimic!"
Tăcere. Zâna tace!
" Hai, zână, spune ce ai!"
"Nu am nimic, stai liniștit!"
Portierele, ușile, sertarele toate încep să se închidă deodată cu un zgomot teribil.
"Hai, zână, zi-mi ce s-a întâmplat!"
" Nimic, nu am o zi prea bună, atâta tot, vreau să stau puțin în pat!"
Zâna în pijamale, cu plapuma peste cap în miezul zilei e rara avis in terris!
"Hai, zână, nu se poate să nu ai nimic, te rog să-mi spui ce se întâmplă"
"Lasă-mă singură, am chef să stau singură puțin și-ți promit că-mi trece."
Zâna singură și mică în patul mare dă frâu liber lacrimilor. A uitat să ia șervețele. Shit! Trage de nas, lacrimile i se întâlnesc sub bărbie, fața de pernă albă e gri acum, poate ar fi fost mai bine să se demachieze înainte să se pună pe jelit... Zâna nu a plâns prea mult în existența ei de zână și de aceea nu știe ce să facă cu lacrimile. Nu știe dacă folosesc la ceva, știe doar că, de la o vreme, ochii i se umezesc din senin și un nod i se pune de-a curmezișul în gât. Nu știe nicio vrajă cu care să alunge tristețea, acestea nu se învață la școala de zâne.
Cling! Notificare de email: "Hai, zi-mi de ce ești supi!"
Zâna știe de ce e supi dar mai știe și că nu are rost să se explice. S-a explicat o dată, de două ori, nu-i place să se repete, nu mai găsește în dicționar sinonime pentru trăirile ei. S-a pus pe tavă, dezgolită, întâi timidă apoi fără rețineri. A renunțat la ea, una, pentru doi. Cineva i-a băgat în cap, zi de zi, timp de mulți ani că viața e într-un fel și zâna a crezut. Până într-o toamnă, când nu a mai crezut. Harști! Cu doar câteva cuvinte tăioase, zâna a rămas fără aripi. A căzut în genunchi, s-a sprijinit în palme să se ridice și chiar atunci, un pământean aflat în trecere prin poveste și-a proptit bocancul murdar și greu peste mâna ei, frângându-i degetele. După ce că nu mai putea zbura, mai avea și degetele contorsionate încât abia mai putea ține bagheta în mână! Dar s-a ridicat singură și cu timpul, s-a obișnuit să pășească atingând pământul, nu o dureau tălpile ci sufletul. Și din când în când, locul unde cândva avea aripile.
În ziua plimbării prin ger, li s-au întretăiat drumurile cu ale pământeanului care purta aceeași pereche de bocanci amenințători cu care îi rupsese zânei falangele. Zâna avea nevoie urgent să fie salvată! Nu avea sens să sune la 112, zmeul era prin preajmă. În povestea pe care o știa ea, pământeanul era crunt pedepsit de zmeu și zâna dusă pe un cal alb în castelul ei, dar vai! zâna se afla în altă poveste: zmeul îi zâmbea candid pământeanului ca și cum urmele bocancului de pe mâna ei deveniseră invizibile!
Prima reacție a fost zâmbetul strâmb, apoi alungirea boticului și norii..., restul e poveste în poveste, ceva cam ca în Inception :-)
Și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.