Decembrie 2010 nu seamănă cu niciun alt decembrie de care îmi amintesc. E anost, comun, nu-l simt nici măcar în oase când ies în frig. Uitasem cum e să te plictisești în propria casă, în propria viață. Am bătut în seara aceasta străzile din centrul vechi al Bucureștiului dar aș fi vrut să fie ale Parisului. Am cumpărat un șal de lână dar aș fi vrut să fie din cașmir.
Peste 58 de ore ar trebui să fiu la Paris. Aș fi vrut să nu fi vrut atât de mult să mă duc. Aș fi vrut să fiu rugată din nou să nu plec și să fiu la fel de împăcată cu neplecarea ca și acum șase ani, când aceeași voce îmi șoptea, tot în decembrie, "Nu pleca...".
De cum am ajuns acasă, am simțit nevoia să-mi reamintesc de ce trebuie să rămân și am scormonit prin fotografii:
Decembrie în familie.
Decembrie la Viena.
Decembrie, botez Daria.
Decembrie la Viena.
Decembrie la Budapesta.
Decembrie la Viena.
Decembrie la Londra.
Mi s-a lăsat libertatea să aleg dacă vreau să plec și să mă întorc. Va fi știind rațiunea asta a mea de ce m-a îndemnat să rămân, am încredere în prezentul prezumtiv...
Hehe, copacul cu inimi era acolo si atunci :). Ce-ti spune tie inima sa faci?
RăspundețiȘtergereFairy, nu mă mai iau eu după inimă, nu am încredere în judecata ei...:-)
RăspundețiȘtergereSi acum? Acum ce mai spui?
RăspundețiȘtergereVorba bancului: "Conștiința nu și nu!" :-P
RăspundețiȘtergere