Am plecat pregătită să ajung la zi cu toate treburile cu care rămăsesem în urmă: laptop să procesez cele 68 de emailuri din Inbox și să încarc poze pe site, tableta să scriu pe blog și să mai socializez cu "fanii" de pe facebook, telefon să răspund la sms-uri și mesaje pe whatsapp, agenda, 1 pix și-un marker ca să-mi pictez frumos plannerul, cărți și reviste.
La început am zis hai să mă odihnesc puțin că a fost lung drumul, mă apuc de lucru mai târziu. Apoi eram prea udă, prea plină de nisip, prea în capătul celălalt al plajei, prea întinsă la soare, prea prinsă cu construirea unui castel, prea atentă la ce-mi șoptea briza, prea hipnotizată de valuri, prea plecată cu Taz în mici expediții pe dune, prea cu mâinile ocupate cu un pahar de vin și-o bucată de Brie, prea copleșită de întunericul de pe pământ și de lumina stelelor din cer și, mai ales, prea fericită.
N-am deschis laptopul nici măcar o dată, telefonul l-am verificat de vreo 2 ori iar National Geographic din lunile mai, iunie și iulie au rămas tot în țiplă.
Poate reușesc să le desfac în vacanța din decembrie.
Când am ajuns înapoi la București, nici nu mai știam să port haine: mă sufocam în rochii, mă iritau pe umeri tricourile iar sandalele mă strângeau de degete și de glezne.
Îmi țiuiau urechile în lipsa zgomotului alb de valuri și-mi tot venea să mă ridic de la birou, să mă întind puțin cu pălăria trasă pe față, cu o mână pe Taz și cu cealaltă să scotocesc orb după scoici.
Mă întorc curând, dragostea mea.
Nu-ți spun așteaptă-mă pentru că știu că tu nu pleci nicăieri, doar mai întârzii eu puțin.
